Originea: Marea Britanie

Data publicării  actului de standard : Nr. 1/2009

Utilitate: câine pointator

Clasificarea conform regulilor F.C.I: grupa- câini pointatori

secţiunea- Setter si Pointer irlandez, respectiv britanic

cu proba de munca

Configuraţia generală:

Este un câine  cu un corp simetric, bine construit, atletic dar totodată format din curbe  graţioase. Are o aparenţă puternică dar nobilă şi suplă.

Comportament/ temperament:

Aristocratic, vioi şi predispus la rezistenţă, efort şi viteză. Este un câine prietenos, devotat cu o dispoziţie naturală.

Capul:

1. zona craniană: craniul este  de lăţime medie, fiind proporţional cu lungimea feţei.  Are  un occipital proeminent  şi un stop bine definit.
2. zona facială:  nasul-  este  închis la culoare , cu toate că poate fi mai deschis la culoare în cazul câinilor albi sau de culoarea lămâii. Are nări late, moi şi umezi.

botul – este uşor concav , terminându-se la nivelul nărilor, dând o uşoară aparenţă de faţă în formă de disc.

gura- bine definită şi moale

fălci/ dinţi - puternice cu o muşcătură completă în foarfecă, dantura superioară se suprapune perfect cu cea inferioară.

obrajii-  nu are pomeţi proeminenţi

ochii – se află la aceaşi  distanţă de nări şi occipital, strălucitori şi foarte expresivi. Sunt  căprui aprins sau căprui, depinzând de culoarea blănii, uşor bulbucaţi cu margini de culoare închisă sau mai deschisă în cazul câinilor cu blana deschisă.

urechile-   au o piele fină, subţire, sunt pozitionate destul de sus, spre spate, de lungime medie, uşor ascuţite la vârf şi lăsate pe lângă cap.

Gâtul : este lung si musculos, bine arcuit, răsare din umeri lungi.

Corpul : are spatele puternic,musculos, uşor arcuit, puţin cuplat.

-         pieptul asigură un spaţiu larg pentru ventricul , este poziţionat mai jos, la nivelul cotului. Toracele este bine evidenţiat, dar treptat se subţiază spre zona spatelui.

Coada :este  de lungime medie, compactă la bază, în formă de con până la un punct, bine acoperită cu păr des, purtată la acelaşi nivel cu spatele fără curbă ascendentă. În mişcare coada se va mişca lateral.

Membre : 1. picioare anterioare- sunt drepte, ferme  şi  puternice.Are oase bune cu tendoane puterice şi vizibile.

2.  umeri- lungi, curbaţi şi bine aşezaţi pe spate.

3.  carp/ încheieturi : lat la piciorul anterior, dar nu sunt foarte accentuate.

4. metacarp/ chişiţă :lung, puternic,  elastic şi uşor curbat.

5. labe: sunt ovale, bine unite cu degete arcuite având perniţe moi.

6. picioare posterioare: sunt musculoase, cu articulaţiile genunchiului bine întoarse şi accentuate.

7. Coapsele au o buna extindere la nivelul fermurului.

Mers/ Mişcare : are  o mişcare graţioasă, lina, acoperind o mare parte a solului. În cursul alergării accentul  se pune pe acţionarea picioarelor posterioare, fără  îndoirea proeminentă a coatelor.

Blană: are un păr scurt, neted, lucios,  mătăsos şi bine lipit de corp.

Culoarea : pot avea combinaţiile de culori,  alb gălbui, alb cu portocaliu, alb cu negru sau combinatii de 3 culori.

Mărime şi greutate :

Inălţime  la greabăn:  mascul 63-69 cm, femelă 61-66 cm

Defecte :  orice abatere de la caracteristicile standard sus-menţionate  este considerat defect , iar serioziatea  cu care sunt tratate trebuie sa fie în raport cu gradul şi efectul lui asupra sănătăţii , bunastării câinelui,  totodată asupra capacităţii lui de concentrare şi performanţă.

Defecte descalificante :

Agresivitate sau  timiditate exagerată.

Orice câine cu anormalităţi fizice sau  de comportament  va fi descalificat.

Traducere si adaptare dupa Standardul de rasa publicat de FCI.

Istoria, originea

În urma cercetărilor istorico-arheologice, triburile ungare, când au venit în Europa (sec. 6-9), au adus în Bazinul Carpatic pe lângă ogari și câini ciobănești și un fel de copoi cu statura mai robustă. Acest câine – copoiul – aparținea acelor „copoi tătari” denumiți de savanți, originari din Asia Centrală. Acești copoi s-au încrucișat în Europa cu aici existentul „copoi celtic” formând Copoiul Pannon, strămoșul copoiului ardelenesc și a vijlei maghiare. Din această rădăcină s-au format bineînțeles și celelalte rase de copoi ale țărilor din Europa Centrală și de Est, precum copoiul austriac, slovac, polonez și câțiva copoi din regiunea Balcanică. Denumirea oficială FCI.: Hungarian Hound -TRANSYLVANIAN SCENTHOUND-Erdélyi kopó, în latină Canis familiaris sagax braco Transylvanicus. Cuvântul „kopo” apare pentru prima dată în Oklevélszótár (Dicționar de documente Diploma de vocabular) din 1237: ”Vdornici de uilla Borost quorum nomina Itol Copou”. În 1240: „Quorum nomina sunt hec Copo Bene Ceke”. Mai târziu întâlnim cuvântul “kopou”, iar în 1788 apare sub forma de “koppo”. Semnificația cuvântului “kopó” în limba maghiară este “a prinde”, a “înhăța”, “a apuca”. (kopó, kapó, kapni, vadat elkapó= a prinde, a lua, a apuca vânatul). Primele ilustrații, desene, picturi le găsim în Szekesfehervari Codex Albensis din anii 11oo-112o – copoi cu iepure, în Képes Krónika (Cronica Pictată) din anii 1374-1376, pe miniaturile colorate vedem copoi de diferite culori, în pictura regelui maghiar Sigismund într-un codex din sec. 15 se vede un copoi în fața tronului. Pe o cupă de argint gravat din Transilvania din anii 1600 putem vedea doi copoi ajutând la o vânătoare de urși cu lancea. Familiile Rákóczi și Zrínyi aveau cei mai buni copoi, copoiul negru ungar. Este consemnat că principele Rákóczi György (1593-1648) avea ogari și copoi foarte renumiți. În curțile nobiliare ardelenești a existat un efectiv mare de câini de vânătoare. Lângă curțile nobiliare erau construite clădiri pentru copoi și crescătorii de câini (de ex. bucătărie de copoi, lăcașe pentru paznicii de copoi). Numele ocupației era canifer. Locuința caniferilor regelui, sau ai contelui era denumită după rasa de câine cu care se ocupau: ex. Kopó (satul copoiarilor), Agárdi (satul ogarilor), Ebesfalva (satul câinilor), Peszér (canifer), Vizslás etc. Paznicii de câini și copoiarii contelui Thököly István, în anul 1666,vânau în jurul localității Késmárk (Kezmarok, actuala Slovacie) cu ogari, vijle și copoi. Principele transilvănean, Apafi Mihály (1661-169o), avea 54 de vijle, 83 de copoi, 125 de ogari, nobilul Bornemissza József, în secolul al 18-lea, avea 8o de copoi și 25 de ogari. Mare vânător, scriitor și copoiar a fost contele Újfalvi Sándor (Kackó Câțcău, 1792 – Kolozsvár Cluj, 1866). Picturile lui Vastagh György (1834- 1922) făcute în anii 186o reprezintă pe Újfalvi Sándor călare alături de doi copoi și un mistreț, iar pe o altă pictură în ulei apare alături de doi copoi și un urs vânat. Până în sec. al 19-lea copoiul a fost destul de răspândit în Bazinul Carpatic.

Prima descriere a fost făcută de către Pák Dienes în Vadászattudomány în anul 1829: “Copoi este numit câinele, care cu nasul fin, cu căutarea harnică găsește, hărțuiește, gonește vânatul și între timp latră pe un ton înalt, sunător.” Avea mai multe denumiri: până în 1729 era numit Copoi Maghiar, a mai fost numit copoi de pădure (erdei kopó), copoi roșcat (vörös kopó), copoi ardelenesc cu picioare lungi și cu picioare scurte, copoi negru maghiar etc. Din denumirile de epocă reiese că nu era vorba de aceeași rasă, mai degrabă despre o familie de rase. Dovadă este faptul că la unii indivizi ai rasei și astăzi apar aceste semne deosebite. Schimbările structurale ale bazinului Carpatic – desecările, scăderea suprafețelor păduroase, sunt cauze din care vânătoarea cu copoi s-a restrâns pe zonele muntoase ale Carpaților din Transilvania și Slovacia de azi. Prima înregistrare era în 1886 în «Cartea de Origine a Câinilor de Vânătoare Maghiari» (Magyar Vadászeb Törzskönyv) – înregistrat cu numele Magyar kopó (Copoi Maghiar). În anul 1899 a fost întemeiată MEOE (Asociația Chinologică Maghiară) și până în 1944 copoii au fost înregistrați de către Magyar Vizsla Klub (Clubul de Vijlă Maghiar). În 191o au fost înregistrate câteva exemplare iar în 1941 (în nordul Transilvaniei) au fost înregistrate încă 27 de exemplare, dar cel de al doilea război mondial n-a fost favorabil pentru vânătoarea cu copoi. În Ardeal, prin anii 194o, pandurii “cu pene de cocoș” (kakastollas csendõrök) au folosit copoiul ca și câine de poliție, ceea ce pentru renumele lui de mai târziu n-a fost favorabil. În legile referitoare la vânătoare apărute în România în anii 19o6, 1921, 1932, 1947, 1976, rasa a fost declarată fiară răpitoare așa că rasa aproape a dispărut. Aceste ordine au decimat serios efectivul și așa redus al copoilor. Probabil pe lângă motive ideologice, aveau și motive de gospodărire a vânatului. Între anii 1944 și 1969 n-a fost înregistrat niciun cuib, după evidența FCI rasa s-a stins total. Totuși în mâna “vânătorilor țărani” au mai rămas copoi (de exemplu și Bogdán Imre -FCI arbitru internațional – după 1944 a avut copoi ardelenesc). Așa că atunci când în anii 196o Dr. Gyõrffy Lajos, medic veterinar al Federației Maghiare a Vânătorilor și Dr. Fodor Tamás, biolog au început să caute exemplare de sânge pur în Ungaria, au venit și în Transilvania pentru împrospătarea de sânge. Prin Bogdán Imre și mai ales prin Dr. Bodor László, medic în Sighetu Marmației, au ajuns la Nyisztor Péter din Sighet, care a avut 7-8 copoi ardelenești rasă pură. De la el au fost cumpărați doi căței, care au fost duși în Ungaria și au fost depuși în Grădina Zoologică din Budapesta fiind numiți Mózsi de Grădina Zoologică (mascul) și Réka de Grădina Zoologică (femela). Mai târziu au găsit și alți copoi ardelenești de rasă pură, care au fost folosiți pentru împrospătarea de sânge. Așa a început revitalizarea rasei cu conducerea lui Dr. Anghi Csaba și a lui Dr. Szederjei Ákos.

În 1966 FCI oficial a recunoscut rasa cu numărul de standard 240/a, iar în 1968 l-a înlocuit cu numărul 241. Ulterior standardul a suferit mai multe modificări, dar de fiecare dată se vorbea de două varietăți. La ultima modificare de standard din 2ooo, nu se știe de ce, a fost omisă descrierea detaliată a varietății cu picioare scurte, doar la “Scurtă istorisire” se amintește de această varietate a rasei. Totuși, varietatea de picioare scurte de culoare galben roșcat-albă exista și în Ungaria și în România. În 2004 Guvernul Ungariei a declarat patrimoniu național rasele de origine maghiară, inclusiv Erdélyi kopó (copoiul ardelenesc) prin Anexa 32/2004 (IV. 19) Decizia OGY. Cea mai precisă descriere a rasei provine de la ornitologul și vânătorul Czynk Ede (Brașov, 1851– Brașov, 1899), apărută postmortem în revista de vânătoare în limba germană Waidmannsheil! din anul 19o1 XXI. Nr. 3-4: Die Siebenbürger Bracke. El a postat și câteva poze cu copoii din Sibiu. “…domnii de la țară au organizat vânători bine concepute cu durată de mai multe zile, chiar săptămâni, cu participarea iobagilor, la care întotdeauna au fost prezenți câțiva copoi prinși la lesă, care fie că ei au scotocit vânatul, fie că au fost hărțuiți de oameni, au gonit în fața pușcașilor. Tatăl meu, care s-a născut în 1798, chiar și la vârsta de 84 de ani abia dacă avea fire de păr alb, povestea că bunicul – care a trăit 89 de ani – în tinerețe a vânat zimbrii în munții Gurghiului. La asemenea vânători un rol fundamental îl aveau copoii dârji, puternici, care au mânat zimbrul uriaș, l-au adus în bătaia puștii sau l-au oprit. Ne aducem aminte atât bunicul meu,cât și tatăl meu și eu, că de fiecare dată s-a întâmplat la fel. Cu cca. 4o-5o de ani mai înainte, cu ocazia schimbului de comerț cu Levante, au ajuns în țară și câini străini, dar aceștia n-au putut rezista față de bine stabilizata rasă, denumită Siebenbürger Bracke. Copoii noștri s-au răspândit în tot Ardealul. Atât vânătorii orășeni, domnești, cât și cei de rând îl folosesc și în prezent. Găsim în mod deosebit copoi de foarte bună calitate în zonele montane, păduroase pe întinderea cea mai mare a țării. Câinii pe scurt sunt numiți “Jagdhund” (câine de vânătoare) sau “brackirer” (mânător) mai rar “Bracke” (copoi). Maghiarii-secui îl numesc “kopó”, de aici vine în limba română denumirea de “copoi”. Sașii din Ardeal îl numesc la fel “Jochtangd” (Jagdhund), denumirile Kapo sau Kopó le folosesc mai des. Cele din urmă denumiri au fost preluate de la secui și de români, aceștia trăind în jurul lor.”

Caracterizare generală, folosire.

Copoiul ardelenesc este una din cele mai elegante rase de câini. Este câine de vânătoare străvechi unguresc, caracteristicile i s-au format datorită condițiilor specifice de climă, de relief și condițiilor de vânătoare. Toată înfățișarea denotă noblețe si armonie. Mână și oprește excelent, poate fi folosit pentru căutare și pentru munca de limier. Mirosul deosebit de dezvoltat, caută perseverent pe urmă rece, pe urmă proaspătă, chefnește caracteristic, în timpul gonirii latră pe un ton înalt, răsunător ce se aude departe. Răpitoarele mai mici cu păr sunt sugrumate, vânatul mare mânat și oprit. Latră persistent vânatul oprit sau rănit. Lucrează individual și departe de conducătorul lui, cu ocazia unei vânători aleargă chiar și 8o-1oo km. Totdeauna se întoarce la locul de pornire. La munca lor caracteristică se folosesc haite mici compuse din trei-cinci copoi, dar lucrează și individual. În Europa se cunosc două feluri de vânători cu copoi, cel apusean și cel răsăritean. Scopul celui apusean este ca haita compusă din mulți copoi să captureze vânatul. Astăzi scopul este mai mult unul sportiv, un cros călare, iar vânătorii călare să se distreze bine. Vânătoarea în stil răsăritean se desfășoară cu unu-trei copoi. Scopul este scularea vânatului care ziua nu se mișcă și gonirea lui către vânătorii care stau pe trecători. Copoiul ardelenesc nu este potrivit pentru vânătoare cu haită de copoi tip apusean. Contele Széchenyi István (1791–1860), baronul englez John Paget (18o8-1892) în 1842 la Câmpia Turzi, baronul Wesselényi Béla (1847-19o4) la Jucu au încercat folosirea în haită a copoiul ardelenesc, dar fără reușită. Rolul principal al copoiului este ținerea urmei fără abatere și căutarea rapidă a unor teritorii imense, lucru pentru care nicio altă rasă nu este potrivită. Copoiul este un câine independent – așa și trebuie să fie – de multe ori lucrează la kilometri distanță de stăpânul său și trebuie să rezolve anumite situații. Copoiul este conștient de valoarea sa și greu se poate dresa. Rănile serioase nici nu le sesizează, dar o apostrofare minimă îl influențează în așa fel încât zile întregi devine inutilizabil. Dacă este învățat cu îndemnare, cu răbdare se poate ajunge la ei la orice, ce poate face un câine, dar zgarda cu cuie, bâta, biciul, în general pedeapsă corporală îl distruge. Nu îi place urmărirea la lesă lungă. Cum se încordează lesa, devine nervos, iar după câteva repetări pierde orice chef de lucru. La goană de mistreț, în măsura posibilităților, să aducem numai câini care au avut contact cu mistreții cel puțin în țarc. Foarte important este să cunoaștem stabilitatea sistemului nervos al câinelui. Parțial trebuie să știm cum reacționează la focul de armă, deoarece la vânătoare cu goană se trag multe focuri de armă, iar un câine cu sistem nervos labil cade în panică și fuge. Pe de altă parte trebuie să fie indiferent și față de gonași, deoarece aceștia strigând și lovind copacii, pot provoca cu ușurință un atac din partea unui câine cu înclinație agresivă. Este o treabă norocoasă dacă prima vânătoare se desfășoară în țarc, deoarece posibilitatea ca să se piardă câinele este minimă și este posibil să se întâlnească cu mistrețul. Crește și posibilitatea ca mistrețul să fie împușcat chiar în fața lui, în felul acesta copoiul va avea senzația de reușită, mai repede îndrăgește goana de mistreț decât să îndrăgească gonirea căpriorilor. La introducerea copoilor (în general a câinilor la mistreți) trebuie să ne străduim ca începătorul să nu poată greși, să nu devină vânător de cerbi sau de căprioare. La vânătoare în țarcuri, copoiul se obișnuiește să se caute în fața liniei de gonași și la ce distanță să mâne vânatul. Pe terenuri libere este bine ca la pornirea liniei gonașilor copoiul tânăr să fie condus la lesă lungă în raport de teren, deoarece cerbul sau căprioara mai sensibilă se întoarce la începutul goanei. Este bine ca în asemenea situații să nu dăm drumul câinelui pasionat până ce „colegii” mai experimentați nu dau de mistreț. În acest caz lătratul de gonire aproape că îi îmbată pe ceilalți copoi, și mai ales cei tineri vor alerga peste munte și punte în direcția lătratului. În asemenea cazuri să desfacem totul de pe copoi nu cumva să se agațe în vreo creangă puternică sau într-un gard. Dacă avem un copoi antrenat și capabil chiar și prima dată nu va istovi vânătoarea pe durata întregii zile. Este eronată părerea că mărimea copoiului poate fi defavorabilă față de mistreț în deset. Părerea celor care vânează cu copoi ardelenești este: chiar dacă se mai întâmplă răniri, nenorociri ce se termină cu moartea câinelui, acestea sunt rare. Aceasta se datorează faptului că, în general, copoii nu se prind în vânat, respectând distanța potrivită, au grijă de sine. Este o însușire foarte bună a multora dintre copoi puternica înclinație de a boci lângă vânatul căzut, ceea ce este foarte util și se poate dezvolta. Mistreții răniți și ascunși în deset trebuie semnalizați la locul exact și îndelungat, până când vânătorul îi dă lovitura de grație. Nici în acest caz nu este potrivit dacă copoiul se prinde de mistrețul rănit și culcat deoarece îndeamnă la fugă și împiedică vânătorul în ochire. S-a întâmplat ca după terminarea goanei, când se considera că toți mistreții împușcați au fost adunați, unul din copoi, rămas liber, a cercetat teritoriul apropiat și a găsit un mistreț neobservat, mort în vegetația deasă, pe care l-a bocit până ce a fost adunat. Dacă n-ar fi fost găsit de copoi și semnalizat perseverent, vânatul ar fi fost pierdut. Obiceiul copoilor de a se pierde deseori la vânătoare pe terenuri mari, nu s-a adeverit întotdeauna. Este adevărat că nu după fiecare goană adunăm tot atâția copoi ca și la pornire, dar la terminarea zilei de vânătoare copoii se reîntorc. Bineînțeles nu este scopul nostru, câinele să colinde singur pădurea, dar copoiul tânăr, obișnuit cu modul actual de vânătoare va înțelege și va respecta marginile goanelor. Numai în cazuri extreme poate să se piardă. Câinele trebuie obișnuit cu metodele actuale de vânătoare. A organiza mai multe goane într-o zi, a parcurge distanțe mai mari între corpuri de pădure cu mașinile de teren este o provocare pentru orice câine. Deseori nu copoii rămân în urmă, ci noi nu avem răbdare să îi așteptăm. Copoiul ardelenesc are un caracter liniștit, echilibrat, totodată hotărât și este temperamental. Nepretențios și ușor adaptabil, nu latră nemotivat. Față de străini este rezervat și bănuitor, dar ține mult la stăpânul lui, pe care îl și apără. Datorită curajului și a fidelității poate deveni un bun câine de pază.

Este prăsit în două varietăți. Una a copoiului ardelenesc cu picioare lungi, cealaltă cu picioare scurte. Cele două varietăți diferă la mărime, culoare și păr. Copoiul cu picioare lungi are înălțimea la greabăn de 55-65 cm, culoarea de bază este negru catifelat cu semne roșii – galbene închise și albe. Copoiul cu picioare scurte la greabăn are 45-5o cm, culoarea de bază roșcată, semne albe apar și la el. Dar să vedem ce scrie Czynk Ede in 19o1: „Copoiul ardelenesc în general este ceva mai mare decât câinii de talie mijlocie, înălțimea medie la greabăn este de60-65 cm. Câinii folosiți de români la capre negre în munți sunt numai de 60 de cm, sau chiar mai mici. Dar acești copoi mici, de cele mai multe ori sunt rezultatul unei întrețineri mizerabile, urmările hrănirii și a consangvinizării. Lăsat după voia lui, un asemenea câine cu foame de lup umblă peste tot, mănâncă cele mai oribile lucruri, și încearcă să prindă undeva câte un iepure. Dacă reușește, după aceasta va fi pe drumuri zi și noapte și va vâna tot timpul. Forma capului copoiului ardelenesc seamănă cu cel al copoiului austriac. Partea superioară a craniului este mai puțin rotunjită, linia de mijloc mai puțin pronunțată. Pielea de pe cap nu are riduri, buzele nu atârnă. Urechile de mărime mijlocie, trase peste ochi ajung peste ei. Pe la mijloc sunt mai lați, mai jos subțiindu-se se rotunjesc. Mai sus, începând fără răsucire atârnă lângă cap. Ochii curați de mărime mijlocie, cu expresie binevoitoare la unii câini au chiar o privire plăcută. Culoarea este gălbui-brună, rareori mai închisă. Gâtul cu salbă lungă are riduri. Spatele destul de lung are crupă teșită. Pieptul nu este foarte larg, mai mult adânc decât în formă de doage, burta puțin suptă. Coada lungă, puternică și uniformă, treptat se subțiază. De la mijloc până la vârf este încovoiat în sus, la mulți câini în timpul căutării ajunge aproape pe spate. Picioarele anterioare sunt drepte, articulația cotului nu iese în afară. Umerii sunt oblici. Picioarele posterioare: fesele nu sunt foarte dezvoltate, partea de jos bine alungită nu este îndoită. Din spate privit nu are coate de vacă ci regulate. Nu pe toți câinii apar gheare de lup. Unii vânători apreciază mai mult copoii născuți cu gheare de lup. Laba picioarelor este rotundă, bine închisă, degetele puternice, pernițe tari și gheare puternice. Părul mai aspru și scurt, deși mai lung decât la alte rase cu păr scurt (ex. Pointeri) este mai dur la pipăit, lucios, îndesat. Copoi cu păr lung sau mai lung, rareori se pot vedea. Culoarea, în marea majoritate a cazurilor, este negru – catifelată cu semne galbene mai accentuate sau mai palide. Apreciați sunt câinii negri cu semne roșiatic-galbene, cu două puncte deasupra ochilor, cu aceeași culoare pe falcă și pe partea interioară a picioarelor, dar cu un alb curat pe piept. Negri curați, la care semnele galbene sunt de un maro închis sunt rare precum și cei suri-maro sau galbeni spălăciți, care chiar dacă sunt buni la lucru, denotă lipsă de rasă curată. Pe lângă copoi negri, sunt crescuți în număr destul de mare și copoi de culoare galben – maronie cu semne mai deschise și cu pată albă mai mică sau mai mare pe piept. În cazul ambelor culori deseori apare și laba picioarelor albă. În munți, mai ales la vânătorile de capre negre, sunt folosiți acești mai mici copoi roșiatici. În ceea ce privește educarea și dresarea copoilor, putem spune prea puține lucruri, deoarece de un dresaj ca la câinii de aret nici nu poate fi vorba. Câinele tânăr este purtat cu cei mai în vârstă, până devine independent. Dacă nu avem la îndemână câini buni, ne ajută nasul și instinctul de gonitor. Vânătorul conduce câinele tânăr pe urmă sau pe dâră, și deseori el găsește vânatul înaintea câinelui, pe urmă lasă totul pe seama copoiului. Totul depinde de părinți buni. În 1938 în revista Carpați nr. 2 A. Popovici scria așa: „În anul 191o am avut ocazia sa-mi procur un căpău de rasă, de care pe atunci se mai găsea și le ziceam „căpău ardelenesc”.(…) Avea pieptul lat, format admirabil, picioarele înalte caracteristice iutelui, spatele drept și o voce adâncă și puternică. Pe spate era negru, pe burtă și picioare galben închis, pieptul galben închis cu o stea albă în mijloc. Se numea Villám, pe românește Trăsnet.”. Ionel Pop (1889-1985), în anii 193o, tot în revista Carpați scrie câteva detalii despre varietatea cu picioare scurte: „”Ardeleneștii” erau câini ușori, cu trup zvelt, îmbinau o impresie de delicatețe cu profilul vânjos al mușchilor. Mai mici la stat decât copoii obișnuiți, aveau capul modelat fin, cu botul cam ascuțit, ochii brun închiși, cu o expresie de blândețe abia găsită la alte rase. Caracteristică le era culoarea părului neted: păr galben-roșiatic, unicolor, fără nicio nuanțare. Gulerul alb ca zăpada, dunga de pe frunte, uneori albul fluierelor picioarelor se tăia în margini precise, fără treceri. Albul de pe cap se întindea pe șaua botului, până la nasturele negru al nasului. Erau câini blânzi, foarte atașați omului și casei, deosebit de sprinteni în urmărirea vânatului, aveau nas excelent și de obicei vânau dând glas înalt, sonor.” La varietatea cu picioare lungi corpul s-a format pentru alergare pe distanțe lungi, cu osatură de atlet, nici dură dar nici subțire. Uscățiv, mușchiulos, are o mișcare echilibrată, elegantă. Varietatea cu picioare scurte este puternică, nu este scurtă la picioare, este clădită armonios. Este un câine robust, osos dar nu greoi, cu aparență elegantă. Cel cu picioare lungi era folosit la vânat mare, iar cel cu picioare scurte pe terenuri acoperite la vânat mic sau pe terenuri stâncoase la vânătoare de capre negre.

STANDARDUL FCI Standard Nr. 241 / 13.09.2000 / GB Hungarian Hound-TRANSYLVANIAN SCENTHOUND- Erdélyi kopó

ȚARA DE ORIGINE: Ungaria STANDARD FCI: 241 DATA PUBLICĂRII STANDARDULUI: 06.04.2000.

UTILIZARE: Copoi capabil să vâneze singur, la mare distanță de stăpân. Este în mod deosebit capabil să depună muncă de limier și să urmărească vânatul de talie mare. Când descoperă o urmă proaspătă, dă glas pe un ton plângăreț. Odată pornit pe urmă, glasul lui, sonor și cu tonalitate înaltă, se aude de la mare distanță. Hartuiește vânatul și îl îndreaptă pe linia de tir. În general lucrează singur sau în cuplu.

CLASIFICARE FCI: Grupa 6 – Copoi și rase înrudite, Secțiunea 1.2: copoi de talie medie. Cu probă de lucru SCURT ISTORIC: Avem de-a face cu o rasă ungurească foarte veche, a cărei evoluție și dezvoltare au fost influențate de condițiile climaterice, geografice și de stilurile de vânătoare. A cunoscut perioada de glorie în evul mediu, când Copoiul Ardelenesc era câinele de vânătoare preferat de nobilime. Cu timpul, dezvoltarea agriculturii și silviculturii a făcut ca rasa să fie utilizată doar în zonele înalte și împădurite, greu accesibile, din Carpați. Ca urmare a terenului foarte variat, au luat naștere doua varietăți de Copoi Ardelenesc – Copoiul Mare și Copoiul Mic de Transilvania – dar s-au făcut permanent împerecheri între cele două varietăți. La origini, Marele Copoi Ungar era utilizat pentru vânătoarea animalelor mari, iar cel mic pentru vânatul de talie mică (vulpe, iepure) pe terenuri acoperite, precum și pentru vânătoarea de capre, în regiunile stâncoase. La începutul secolului al XX-lea, Copoiul de Transilvania era aproape dispărut. Creșterea și selecționarea lui au fost reluate în 1968, iar astăzi există un șeptel important, din varietatea de talie mare, în Ungaria și în regiunile învecinate din România. Varietatea de talie mică a dispărut.

ASPECT GENERAL: Forma și portul capului, proporțiile corporale, membrele puternice și musculoase, precum și inserția cozii corespund tipului de copoi din Europa Centrală. Este vorba despre un Brachet de talie medie. Structura corporală a copoiul ungar este adaptată pentru a ține urma pe distanțe lungi. Are o constituție atletică și osatura lui nu este nici grosolană, nici fină.

PROPORȚII IMPORTANTE: Raport cranio – nazal aproape unitar. Înălțimea la greabăn și lungimea corpului corespund raportului de 10/11.

COMPORTAMENT/CARACTER: Este vivace, curajos și tenace. Caracteristicile temperamentului său sunt calmul și echilibrul. În același timp este ferm și plin de temperament. Suportă cu ușurință condiții climaterice extreme.

CAP: Tipic de copoi, destul de lung, dar nu ascuțit. Diferențele între cele două sexe sunt bine marcate. Regiune craniană: pielea de pe cap este bine întinsă și nu formează pliuri. Craniu: ușor bombat, protuberanța occipitală nu este accentuată. Arcadele sprâncenelor sunt slab marcate. Stop: puțin pronunțat. Regiune facială: Trufa: nu este prea aplatizată și are culoare neagră. Nări larg deschise cu aripi mobile. Bot: Linia nasului este dreaptă. Buze: uscate și bine lipite. Mucoase de culoare neagră. Maxilare / dinți: maxilare puternice, dinți solizi și bine dezvoltați. Mușcătura în foarfecă, dantura completă. Obraji: rotunjiți și slab dezvoltați. Ochi: de dimensiune medie, migdalați, ușor oblici, de culoare brun închisă. Pleoape bine întinse pe globul ocular. Urechi: prinse la semiînălțime, nu sunt prea grele. Cad de-a lungul obrajilor fără să formeze pliuri. Pornind de la bază, ele se lățesc, pentru ca apoi să se îngusteze către vârful rotunjit. Când sunt îndreptate înspre față, ele acoperă ochii, dar, în general, nu îi depășesc prea mult.

GÂT: de lungime medie, cu musculatură puternică. Pe fața lui interioară, pielea este ușor plisată. O ușoară salbă este tolerată.

CORP: de formă dreptunghiulară. Linie superioară: dreaptă. Greabăn: accentuat. Spate: pornind după greabăn, este drept, cu musculatură bine dezvoltată. Zona renală: la femele se tolerează o regiune lombară un pic mai lungă. Crupa: ușor înclinată. Piept: sternul nu este proeminent. Cutia toracică este lată, lungă și nu prea coborâtă. Secțiunea transversală a cutiei toracice este ovală, aproape rotundă, pentru a asigura o bună capacitate respiratorie. Linie inferioară și abdomen: abdomenul nu este decât ușor ridicat.

COADA: este puternică și prinsă la semiînălțime. În repaus treimea inferioară a cozii este ușor curbată în sus. Dacă este posibil, ea depășește cu unu, doi centimetri articulația jaretului. Atenție, coada este ridicată deasupra nivelului spatelui, dar nu încovrigată. Coada nu se scurtează.

MEMBRE ANTERIOARE: susțin corpul asemenea unor coloane. Văzute din față sunt paralele și destul de depărtate, datorită lățimii pieptului. Umeri: omoplat bine muscularizat, suficient de lung și moderat înclinat. Coate: bine lipite de cutia toracică. Antebrațe: drepte și simetrice. Labe anterioare: mari, cu degete strânse, puternice și cambrate. Cuzineții plantari sunt groși, fermi și rezistenți. Unghii solide, cât se poate de negre. MEMBRE POSTERIOARE: în staționare, câinele este ușor campat pe spate. Posterioarele sunt bine muscularizare. Coapse: lungi. Jareți: coborâți. Metatarsiene: drepte și paralele. Labe posterioare: mari, cu degete strânse, puternice și cambrate. Cuzineții plantari sunt groși, fermi și rezistenți. Unghii solide, cât se poate de negre. Pintenii trebuie să fie eliminați.

ALURI: pas alungit, acoperind bine terenul. Nu merge niciodată cu pași repezi și scurți. Trapul are o bună amplitudine. Galopul este extraordinar susținut. PIELE: de grosime medie. În special în zona gâtului ea este un pic relaxată, dar niciodată plisată. Pigmentație de culoare închisă. Suprafețele fără păr sunt negre.

ROBA: Păr: tot corpul, inclusiv partea inferioară a abdomenului, este acoperit cu păr scurt, strâns, drept, strălucitor și bine culcat pe piele. Pe gât, pe greabăn, pe fața posterioară a coapselor și pe fața inferioară a cozii, părul este mai lung decât pe celelalte zone corporale. Poate forma vârtejuri și creste. La atingere părul este dur. Subpărul este prezent. Culoare: culoarea de fond este neagră. Pe sprâncene există întotdeauna un marcaj de foc, de culoare nu prea închisă, de forma unui punct. Pe bot și pe membre există, de asemenea, marcaje de foc. Marcajele sunt întotdeauna bine delimitate de fondul negru. Pe bot poate fi găsit un marcaj alb; acesta poate lua forma unei dungi care merge până pe frunte, se prelungește până la gât, formând un guler, poate continua pe front și pe piept, înglobând membrele până la labe. Poate exista, de asemenea, un marcaj alb la extremitatea cozii. Este de nedorit ca albul să depășească 1/5 din suprafața corpului.

TALIE ȘI GREUTATE: Înălțimea la greabăn: 55-65 cm. Nu numărul centimetrilor este determinant, ci armonia exemplarului și impresia generală. Greutate: min. 25 Kg.

DEFECTE: Orice abatere de la punctele de mai sus va fi considerată defect, iar penalizarea acestuia trebuie să fie direct proporțională cu gravitatea abaterii. DEFECTE ELIMINATORII: • regiune craniană și facială prea înguste, prea lungi sau rotunjite; • stop prea mult sau prea puțin accentuat; • bot scurt; • dantura defectuoasă; • urechi ușoare, semănând cu cele ale terrierilor sau ale ogarilor; • păr sârmos, păr moale, ondulat, rar; • culoare maro sau albastră, cu marcaje; • agresivitate, instabilitate psihică. NOTĂ: Masculii trebuie să aibă două testicule evidente, normal dezvoltate și complet coborâte în scrot.

Bibliografie: Mulțumesc inginerului Bogdan Emerich FCI, arbitru internațional, președintele Clubului Copoiul Român pentru ajutor, pentru corectarea și lecturarea acestui studiu.

1. Kovács Ágnes Az Erdélyi kopó alkalmazása a magyar vadgazdálkodásban 2001/5

2. Kiss Boglárka Erdélyi kopó fajtabemutató A Vadászkutya, 2007/3

3. Czynk Ede Die Siebenbürger Bracke Waidmannsheil! 1901/3-4

4. Bolyky Miklós Vadászati jegyzetek Thököly István idejébõl in. Vadászörömökvadászörökségünk szerk. Motesiky Árpád 2004

5. Dr. Tóth Zoltán Az erdélyi kopó in. Hunor vadászkönyv 185-189.

6. Laurențiu Florin Puicin Considerații istorice cu privire la originea raselor de câini ciobănești românești

7. Ionel Pop Tusi în. Carpați 1933-1948

8. A. Popovici Ceva despre canele de mistreți în. Carpați 1938

9. Gálfalvi Gábor Székelykeresztúr és vidéke vadászatának múltja és jelene Székelykeresztúr 2oo3

10. Dr. Kelemen Attila (interviu) Az erdélyi kopóról in . Nimród 1999 ianuarie

Tõkés Lóránt Cristuru Secuiesc Székelykeresztúr 2o1o

Preluare din Revista de vanatoare HUBERTUS

]]> http://www.vanatoare.info/caini-de-vanatore/copoi/feed/ 0 http://www.vanatoare.info/caini-de-vanatore/foxterrierul-cu-par-neted/ http://www.vanatoare.info/caini-de-vanatore/foxterrierul-cu-par-neted/#comments Sat, 22 May 2010 06:37:32 +0000 Claudiu http://www.vanatoare.info/?p=753

Creat pentru vânătoare şi cu o evoluţie cel puţin interesanta, descoperirea acestei rase de câini este o  adevarata incantare.Prezent pe terenurile de vânătoare şi creat pentru vânătoarea la vizuină unde caută, hărtuieşte şi omoară vulpea in vizuina sa , caracterul acestor câini precum şi instinctele puternice de vânătoare preteaza aceasta rasă la utilizări multiple de la aportul din apă la vânătorile de mistreţ.

Apărut in Marea Britanie şi folosit ca şi un ajutor indispensabil la vânătoarea de vulpi cu “ hounzi” arhicunoscută, acest câine, in zilele noastre, are din ce in ce mai frecvent o prezentă majoritară in toate colţurile lumii ca şi un câine de companie dar care îşi păstreaza aproape nealterate instictele.

“Netedul” , aşa cum îl voi numi de aici incolo, este un terrier mic cu un suflet mare.

In general “ netedul “ este un câine prietenos, devotat si afectuos dar care are o personalitate puternica.Sunt ideali ca şi câini care semnalizează orice prezenţă străină in împrejurimile “ proprietăţii” în care convieţuieşte, tandemul dintre un neted si câinii de paza fiind binecunoscut si foarte eficient . În situaţii limită, atunci când viaţa unui membru al familiei este în pericol, face cu indârjire “ pasul “ si oferă cu toata puterea lui protecţie.Sunt căţei care se inţeleg extraordinar cu copii însă trebuie avută in vedere o socializare de la vârste tinere a acestora precum si o educaţie corespunzătoare a tuturor membrilor familiei în ceea ce priveşte această socializare.Se întelege şi cu alte animale de companie însa trebuie avut în vedere ca în “ sufletul” lui, viaţa alături de o pisică  sau un hamster este un “ compromis” foarte mare. Sunt câini care adoră să sape şi de obicei o să o facă ori de câte ori o să vă vadă că incercaţi să vă puneti straturi sau să vă plantaţi arbori ornamentali.Apariţia cartiţelor in grădină o să fie o motivaţie serioasă pentru ei de a se  pune pe “ lucru“ iar dacă intr-o noapte o să vă treziţi cu gazonul “ reamenajat”  nu ar trebui sa fie o surpriză.

Culorile acceptate de către standardul rasei sunt pe fond alb, cu pete negre şi/sau maro, combinaţia intre maro ( ca şi pete de foc)  si negru pe cap fiind un lucru frecvent intâlnit. Culoarea “ ficatului “ la păr este considerat un defect iar apariţia acesteia in cuiburile de caţei nascuţi in ultimii ani este din ce in ce mai rară. Ca şi intretinere , perierea de două ori pe săptamănă pentru indepartarea firelor moarte de păr este suficientă si ajută la păstrarea in bune condiţii a blănii, cantitatea de păr in perioada când năpârleşte fiind mult diminuată.In ceea ce priveşte pregătirea inainte de expoziţiile de frumuseţe , aceasta necesită o mare atenţie, principală fiind tunderea câinelui pe gât si coadă. Expresia de  “ gentlemen al raselor canine “ , des intâlnită in ringurile de expoziţii, atribuită unui exemplar de “ neted “ demonstrează eleganţa şi stilul aparte al acestei rase atât ca şi aspect cât şi ca şi comportament.

Greutatea masculilor este între 7,3 şi 8,2 kg cu o inalţime in greabăn de maximum 39 cm iar femelele au intre 6,8 si 7,7 kg puţin mai mici in greabăn decât masculii.Asa cum deja aţi observat aceste dimensiuni nu prevăd un minim al înăltimii, talia acestor  câini trebuind să le dea posibilitatea să intre in vizuina vulpii.Ca şi aspect al capului, acesta trebuie sa fie lung, frumos cizelat, cu ochi mici, circulari, inchişi la culoare , având o expresie inteligentă, plină de viată. Orice culoare deschisă a acestora nu este de dorit.Urechile, în forma de V sunt mici, de grosime moderată, bine prinse astfel incât vârful acestora sa atingă obrazul.Pliul acestora trebuie să fie mai sus decât nivelul craniului. Craniul trebuie sa fie proporţional, usor să se ingusteze in regiunea ochilor,stopul fiind aparent.Nasul trebuie să fie de culoare neagra, la exemplarele albe nefiind permisă depigmentarea.Muşcătura acestor câini este puternică iar “ setul “ de dinţi trebuie sa fie complet. Aceasta este arma principală a acestor luptători iar defectele de muşcătura nu sunt  dorite, acestea nefiind compatibile cu statutul de vânător. Se cunoaşte ca puterea acestora in muşcatura este extraordinară, nu de puţine ori in partizile de vânătoare la vânat mare aceştia rămânând “ agaţati ” literalmente de mistretul rănit sau aflat in miscare.

Gâtul trebuie sa fie puternic, de lungime moderata dar nu gros,  treptat lărgindu-se in dreptul umerilor.Spatele trebuie sa fie scurt , drept şi puternic, cu un piept adânc . Coada este purtată in sus, caracteristic rasei, bine inserata, de grosime medie. Coada culcata pe spate sau incovrigata este un defect şi “ strică “ imaginea de ansamblu a acestor patrupezi. Picioarele din fată sunt drepte iar din orice pozitie privite trebuie să apară puternice. Acestea nu trebuie sa fie îndreptate în exterior sau interior iar picioarele  din spate având o musculatura dezvoltată, cu aplomburi corecte, dau puterea acestor caţei. În mişcare câinele trebuie să işi poarte picioarele din faţa drept inainte şi paralel, iar cele din spate să balanseze elegant si frumos in stânga si dreapta ca şi un pendul de ceas, traseele descrise de picioarele de pe partea stângă si dreapta a câinelui sa fie paralele.Orice defect in mişcare datorat unor defecte anatomice diminueaza rezistenţa câinelui si capacitatea lui de hărţuire a vânatului.

Speranţa de viaţa a acestor câini este de 10 – 12 ani, rasa fiind binecunoscută ca neavând probleme de sănătate sau afectiuni genetice grave ( displazie etc.).

În ultimul timp, expansiunea raselor de vânătoare prezente in expoziţiile de frumusete au dăunat mult instinctelor de vânătoare ale acestora.Deşi şi-au păstrat aspectul , ba chiar mai mult au evoluat înspre o “ imagine ” de ansamblu mai elegantă atât static cât şi in mişcare,eficienţa in utilizarea lor la vânătoare se pare ca s-a pierdut “ pe drum”. Nu este însă cazul netedului care, deşi folosit şi la expoziţii canine  şi-a păstrat caracterul de vânător nealterat. Dovadă stau exemplarele de câini care, dupa o perioada de 2 sau 3 ani petrecuţi în ringurile expoziţiilor canine, la primul contact cu un miros de vulpe sau cu un mistreţ rănit ceva parca se renaşte in ei şi acţionează conform instinctelor. Zicala: “ Este ca mersul pe bicicletă… nu se uită niciodată “ se pare că este valabilă in cazul foxului si se transmite mai departe generaţiilor ce se nasc.

Chiar dacă nu are un aspect “ comercial “, se pare ca aceasta rasa veche, având numărul 12 in nomenclatorul Federaţiei Chinologice Internaţionale ca rasă recunoscută cu standard propriu, nu i-a dăunat deloc, fani ai acesteia regăsindu-se şi la această ora peste tot. Anul trecut, la marea expoziţie  Cruft’s din Anglia, la care am avut sansa sa ma aflu, am văzut exemplare de neted care ar face cu brio faţa la o vânătoare la vizuina sau la o goană de mistreţ. Din punctul de vedere al unui pasionat de vânătoare acest lucru m-a bucurat enorm, să văd dupa căteva decenii că deşi au evoluat mult faţa de primele exemplare, instinctul  de vânătoare a acestora a ramas acelaşi.

Utilizarea acestor câini la vânătoare in Romania este în fapt una redusă, exemplarele ajunse pe tărâmurile noastre neavând parcă puterea de convingere pe care au avut-o alte rase.Instinctul puternic de vânătoare, inteligenţa şi uneori încăpătânarea acestora au facut nu o data ca exemplarele de neted cumpărate sau achizitionate de către vânători să nu se impace cu găinile , pisicile si celelalte animale din gospodăriile  de la sat. Totodata însa au fost apreciaţi ca nişte vajnici luptători si exterminatori ai şoarecilor si şobolanilor pe care cu îndârjire îi elimină pe rând.

Deşi nu se practică decât sporadic, vânătoarea la vizuină în România , “ netedul “ , fiind o rasă creată pentru aşa ceva, o face cu succes si plăcere.Practicată corect, această metodă de vânătoare poate oferi satisfacţii maxime acelora care o apreciază.In special pe terenurile de vânătoare cu vânat mic , probabil că o utilizare intensiva a acestui stil de combatere  a vulpilor de către personalul angajat ar aduce sporuri naturale la efectivele de fazani şi iepuri mult mai mari.Ca şi stil de lucru, foxul este un mic “ glonţ “ care, din pacate pentru vulpe, ia şi curbe. Odată lansat in vizuină, acesta explorează toate galeriile făcute de cumătra pâna ce aceasta este localizată. Odata ajunşi faţă in faţă, “ netedul” nu va face pasul înapoi şi va incepe o hărţuire caracteristică a vulpii.Stilul fiecărui câine diferă , exemplarele de calitate fiind acelea care reuşesc să oblige vulpea să iasă din vizuină, vânătorul aflat în imediata apropiere aplicându-i acesteia lovitura mortală. Există insă şi exemplare care strangulează vulpea in vizuină şi o aportează la suprafaţă fară probleme.Toate aceste lucruri însă trebuie coordonate din umbră de către vânător de la vârste mici pe căţeii cu care se vrea a se vâna in acest stil. Stimularea acestora cu o blană de vulpe, infiinţarea unei vizuini artificiale in care câinele, de mic, să exploreze iar la celalalt capăt să găsească coada de vulpe, sunt doar  câteva momente prin care tânărul cătel ar trebui să le treacă. Atenţie deosebită insă trebuie avută in momentul in care ne hotărâm să ducem câinele la o vizuină naturală. Este un moment in dezvoltarea caţelului in care regasim  comportamentul unui caţelandru iar un contact direct cu un vulpoi agresiv ar putea sa îi frâneze puţin din curajul sau încrederea în sine să îi fie zdruncinată fapt care ar putea să influenteze negativ dezvoltarea pe viitor a acestuia.

Deşi creat pentru vizuină, caracterul  precum şi curajul de neinchipuit, au facut din această rasă una care să poată fi utilizată si la vânătoarea de mistreţ.Deşi nu se poate spune despre “ neted” că are un nas formidabil, acesta asociază repede mirosul de mistreţ cu o adevarată hărţuială insă de aceasta dată la suprafată.În special pentru inceput de sezon la mistreţ când poate rapid să se deplaseze in desişuri şi pentru goanele scurte, această rasă este ideală. Semnalează cu un lătrat caracteristic prezenta mistreţului si îl harţuieşte cu un curaj nemaivăzut. Plusul care îl au aceşti câini în comparaţie cu alte rase este acela ca sunt mai “ calmi “,  provocând mistreţul “ la bataie” prin “ pişcaturi” in zona posterioară doar in momentul in care se deplasează. Acest lucru stopează cu succes apariţia mistreţilor pe standuri in viteză lucru care oferă participantilor la vânătoare un timp mai lung pentru plasarea unei lovituri corecte.Totusi însă “ adrenalina” pe care o oferă aceşti  minunaţi căţei este momentul când se urmareşte mistreţul rănit. Aceştia “ ţin pe loc” mistreţul rănit cu lătrături succesive, insistente si stridente, talia şi mobilitatea lor fiind un factor cheie in astfel de situatii.De putine ori am auzit de netezi loviti mortal sau taiati de mistret ceea ce arata faptul ca stiu sa  fandeze si sa pacaleasca cu succes atacurile disperate ale animalului ranit.In acelasi timp la aparitia vanatorului, pastreaza distanta corespunzatoare si sigura pentru a se putea aplica lovitura de gratie unui astfel de animal nefiind necesara decat o singura comenda data de catre stapan.

Caine care se preteaza bine in conditiile unui spatiu mai restrans chiar si un apartament, caine care il poti duce in teren la vanatoare la vanat mic si la vanat mare de asemenea, caine care in schimbul unei afectiuni moderate isi da si sufletul pentru a isi simti stapanul multumit, caine care nu necesita decat cateva minute de intretinere a parului este foxterrierul cu par neted. Poate ca acest profil de rasa o sa va determine sa priviti mai atent “ netedul” , poate ca pe vanatorul cu un buget mai restrans dar cu o pasiune enorma pentru vanatoare o sa il convinga, poate ca in urma acestor randuri rasa o sa ajunga sa fie apreciata mai mult de catre vanatorul roman .Toate acestea insa o sa le vedem in timp si astfel o sa ramanem cu speranta ca acolo unde se va face vanatoare, aceasta va fi facuta cu caini de rasa respectandu-se atat vanatul cat si cainele care este indispensabil si alaturi de care ne putem bucura cu totii.

Preluare din Revista de vanatoare HUBERTUS

]]> http://www.vanatoare.info/caini-de-vanatore/foxterrierul-cu-par-neted/feed/ 0 http://www.vanatoare.info/caini-de-vanatore/vizsla-maghiara/ http://www.vanatoare.info/caini-de-vanatore/vizsla-maghiara/#comments Wed, 10 Feb 2010 15:01:46 +0000 Atreides http://www.vanatoare.info/?p=623

Standardul vizslei maghiare cu păr scurt

FCI 57

Origine:

Ungaria

Data publicării standardului  în vigoare:

1936.

Folosinţă:

Vizsla este un câine de vânătoare cu multiple utilităţi, putând fi folosit în câmp, pădure, apă. Prezintă următoarele caracteristici: miros excelent, aret ferm, excepţionale aptitudini de aport, luarea urmei vânatului pe suprafaţa apei cu o deosebită dragoste faţă de apă şi înot. Se pretează la vânătoarea în teren dificil şi nu este sensibil la temperaturi extreme. Fiind un câine activ de vânătoare nu sunt de dorit frica de focul de armă sau vânat, lipsa aptitudinilor de aret sau aport, sau frica de apă. Din cauza caracterului echilibrat şi al adaptabilităţii rasei, poate fi ţinut cu uşurinţă şi în apartament.

Clasificare FCI:

Gr.VII. – pontatori

Secţiunea 1. – pontatori continentali

Cu examen de lucru (examen câmp-baltă)

Scurt istoric:

Strămoşii vizslei maghiare au ajuns în Ungaria împreună cu sosirea triburilor ungureşti. Dovezi scrise şi pictate despre existenţa acestor câini se găsesc în documentele din sec XIV. Importanţa vânătorească a rasei a luat amploare din sec. XVIII. La sfărşitul secolului XIX. În Ungaria se organizau deja concursuri pentru câini pontatori, unde participau cu succes şi vizsle maghiare. În această perioadă, cu mare probabilitate, în evoluţia rasei au jucat un rol important şi alte rase de pontatori. Creşterea ştiinţifică datează din anul 1920. În anul 1936 rasa a fost recunoscută de către F.C.I.

Aspect general:

Câine de vânătoare cu un aspect general nobil, elegant, având o talie medieşi  păr scurt, de culoarea franzelei. Constituţie şi osatură este mai degrabă uşoară, cu musculatură bine dezvoltată, forţa şi frumuseţea fiind într-o perfectă armonie.

Proporţii importante:

- Lungimea trunchiului depăşeşte cu puţin înălţimea la greabăn.

- Adâncimea toracelui e mai puţin decât jumătatea înălţimii la greabăn.

- Botul e mai scurt decât jumătatea lungimii capului.

Comportament / caracter:

Vioi, prietenos, echilibrat, uşor de dresat. Una dintre principalele caracteristici ale rasei este capacitatea de menţinere a contactului cu stăpânul. Nu suportă comportamentul dur. Nu poate fi agresiv sau fricos.

Cap:

Uscăţiv, nobil, bine proporţionat.

Neurocraniu:

De lăţime medie, uşor boltit. Craniul este despărţit de un lin silon median dinspre creasta occipitală mediu dezvoltată către stop. Arcade mediu dezvoltate.

Stop: moderat

Splahnocraniu:

Trufă: Lată şi bine dezvoltată cu narine cât mai largi. Culoarea ei este cu o nuanţă mai închisă decât culoarea robei.

Bot: Este musculos cu maxilare puternice, fără a se subţia. Linie nazală dreaptă.

Maxilare/dinţi: Maxilare puternice cu muşcătură perfectă în cleşte. Cei 42 de dinţi sănătoşi sunt implantaţi drept în maxilar.

Pomeţi: Puternici, bine muscularizaţi.

Ochi: Uşor ovali, de mărime medie. Pleopele acoperă bine globul ocular. Expresie vioaie, inteligentă. Culoarea ochilor este în armonie cu culoarea robei, dar sunt de preferat ochii de culoare maro închis.

Urechi: Prinse la o înălţime medie, uşor în spate. Textura lor este fină, este ataşat la obraji şi rotunjit sub forma literei V. Lungimea ei este de 1/3 din lungimea capului.

Gât:

De lungime medie, în armonie cu aspectul general. Ceafă extrem de musculoasă şi uşor arcuită. Pielea gâtului este bine întinsă, gâtul este uscăţiv.

Trunchi:

Greabăn: Bine marcat şi musculos.

Spate: Ferm, bine muscularizat  şi drept. Musculatura trebuie să acopere apofizele spinoase ale vertebrelor.

Şale: Scurt, lat, ferm, drept. Zona de tranziţie între spate şi şale este ferm şi solid.

Crupă: De lungime şi lăţime corespunzătoare, nu poate fi scurt sau teşit. Este bine muscularizată şi uşor ascendentă spre coadă.

Torace: De adâncime şi lăţime medie, prostern bine marcat, musculos şi plin. Sternul trebuie să fie cât mai lung şi trebuie să se situeze la acelaşi înălţime cu coatele. Coste mediu arcuite. Ultimele coaste nu pot fi scurte.

Linia inferioară: Este fermă, mediu arcuită spre abdomen, uşor ridicată.

Coadă:

De inserţie uşor joasă, la bază de grosime medie, îngustându-se spre vârf. În ţările în care legea permite cuparea cozii, în vederea folosinţei la vânătoare se poate îndepărta ¼ din acesta. Dacă coada nu e cupată, ajunge până la jaret. Este purtată în formă de sabie. În timpul mişcării coada este purtată aproape de orizontal. Este bine acoperită de păr.

Membre:

Pertea anterioară:

Privit din faţă membrele anterioare sunt paralele, din lateral ele sunt verticale şi aşezate sub corp. Prezintă o osatură bună şi o musculatură puternică.

Omoplaţi, umeri: Omoplat lung, oblic, aderent la cutia toracică. În mişcare este foarte mobil. Prezintă o musculatură puternică. Angulaţie bună între omoplat şi braţ.

Braţ: Lung şi bine muscularizat.

Cot: Bine lipit de corp, dar nu excesiv. Nu deviează nici spre exterior, nici spre interior. Angulaţie bună între braţ şi antebraţ.

Antebraţ: Lung, drept, bine muscularizat cu osatură puternică.

Carp: Uscăţiv, ferm.

Metacarp: Scurt, de o oblicitate moderată.

Labe anterioare: Uşor ovali, cu degete strânse, arcuite şi puternice. Unghii solide de culoare maro. Cuzinete plantare puternice de culoare gri ardeziu. Static şi dinamic labele sunt paralele.

Partea posterioară:

Privit din spate, membrele posterioare sunt drepte şi paralele. Angulaţii bune, osatură puternică.

Coapsă: Lungă şi musculoasă. Angulaţie coxo-femurală bună.

Genunchi: Între coapsă şi tibie angulaţie bună.

Tibie: Lung, musculos şi cu tendoane puternice. Lungimea ei e aproximativ egală cu cea a coapsei. Angulaţie bună între tibie şi metatars.

Tars: Puternic, uscăţiv şi cu tendoane puternice, situat relativ jos.

Metatars: Verical, scurt şi uscăţiv.

Labe posterioare: Ca şi cele anterioare.

Mişcare:

Mişcarea caracteristică rasei este trapul uşor, elegant, cu avânt, propulsie şi pas bun, acoperind mult teren. În timpul chetei mişcarea caracteristică este galopul perseverent. În timpul trapului, linia superioară este fermă şi orizontală. Postură dreaptă. Buiestrul nu este de dorit.

Piele:

Bine întinsă pe corp, nu formează cute, bine pigmentat.

Robă:

Păr: Scurt şi dens, aspru la atingere. Pe cap şi urechi părul este mai scurt, subţire şi mătăsos, pe partea inferioară a cozii păr uşor mai lung. Ea trebuie să acopere corpul în întregime, partea inferioară a burţii prezintă un păr mai puţin abundent. Subpărul lipseşte.

Culoare: Diferite nuanţe ale culorii franzelei. Urechile pot fi cu o nuanţă mai închisă, dar trebuie să fie omogene. Nuanţe roşcate, maronii sau deschise nu sunt de dorit. Nu se consideră defect o pată albă pe piept, de dimensiuni mici, sub 5 cm. diametru, sau înspicături albe pe piept, gât sau degete. Culoarea buzelor şi pleoapelor este identică cu cea a trufei.

Mărime:

Înălţimea la greabăn este de 58 – 64 cm la masculi, 54 – 60 cm la femele.

Creşterea înălţimii la greabăn nu este de dorit, câinii de înălţime medie sunt preferaţi. Echilibrul static şi dinamic este mult mai important decât mărimile exprimate în centimetri.

Defecte:

Orice abatere de la cele de mai sus se consideră defecte şi trebuie penalizate direct proporţional cu gravitatea lor.

Defecte grave:

Constituţie greoaie, limfatică.

Stop marcat.

Bot ascuţit, linie nazală concavă.

Muşcătură în cleşte sau parţial în cleşte.

Urechi prinse prea sus şi în faţă, deviate de lângă cap.

Spinare vizibilă de crap sau uşor înşeuată.

Piept total lipsit de adâncime, prea plat sau sub formă de butoi.

Coate puternic deviate spre exterior sau interior.

Carp moale .

Metacarp total vertical.

Labe plate, moi, degete răsfirate.

Crupă înaltă.

Aplomburi puternic de vacă sau în butoi atât static cât şi în mişcare.

Mers greoi.

Defecte eliminatorii:

Abateri grave de la caracterele sexuale.

Cap atipic.

Trufă pătată.

Buze atârnânde sau salivânde.

Toate formele de prognatism sau brevignatism superior sau inferior.

Lipsa unuia sau a mai multor dinţi (exceptând 2 PM1; dinţii M3 nu se iau în considerare). Dinţii care nu se văd se consideră inexistenţi.

Dinţi în plus.

Gură de lup, buză de iepure.

Ochi de culoare galben deschis, pleoape foarte atârnânde, ectropion, entropion, distichiasis (două rânduri de gene).

Prezenţa salbei.

Pinteni.

Mişcare grav defectuoasă.

Păr atipic.

Robă de culoare maro închis sau galben deschis, tărcat sau neuniform.

Pată albă mai mare de 5 cm pe piept.

Labe albe.

Lipsa pigmentaţiei.

Sistem nervos slab.

Abatere cu mai mult de 2 cm de la înălţimea prescrisă.

Notă:

Masculii trebuie să aibă două testicule complet coborâte în scrot şi normal dezvoltate.

Clasificarea F.C.I.: Grupa 6 : câini de urmărire şi rase înrudite, secţiunea 2: câini de urmărire/de lesă, cu proba de lucru.

Este un caine originar din Germania, avand publicat standardul de rasa la 09.06.1999.

Limierul hanoveran este un caine cu un nas foarte bun, fiind folosit la vanatoare pentru urmarirea vanatului pe urma de singe.

Scurt istoric: Hanoveranul s-a dezvoltat aproape neschimbat din aşa – numitul câine liam din Evul Mediu. Câinele liam, din sectiunea rasei Bracke, a jucat un rol important pe vremea stabilirii drepturilor clanurilor germanice (500 i.e.n).

Cu inventarea armelor de foc, vânarea animalelor mari s-a schimbat. Era nevoie de câini pentru căutarea vânatului rănit. Aceasta rasă de câini a oferit cele mai bune condiţii. În mod special teritoriul de vânătoare hanoveran, în cadrul regatului de Hanovra, a dezvoltat această specie mai departe şi a păstrat metodele consacrate de mânuire a acestei specii.

Din 1894 « Verein Hirschmann e.V. » a fost înregistrat şi a avut grijă de această specie şi tot în acest club s-a stabilit şi numele speciei.

De atunci creşterea acestor câini a continuat strict pentru abilitatea lor de muncă şi câinii sunt folosiţi exclusiv la vânătoare de vânat mare, în mod special celor copitate.

Descriere generală: În general hanoveranul este de dimensiuni medii, bine proporţionat şi puternic. Picioarele cu muşchi puternici îl califică pentru muncă neîncetată. Picioarele prea lungi ar afecta eficacitatea sa când trebuie să lucreze cu botul la pământ şi nici nu sunt caracteristice acestei specii. Pieptul larg şi adânc lasă destul loc plămânilor, astfel permiţând urmăriri lungi şi grele. Fruntea puţin ridată şi ochii închişi la culoare produc efectul de seriozitate specific acestei specii. De asemenea, culoarea blănii, care variază de la roşcat la cafeniu şi până la negru.

Proporţii importante:

• A. Lungimea corpului la înălţime la partea cea mai înaltă a corpului: 1.4 la 1
• B. Adâncimea  pieptului la înălţime la partea cea mai înaltă a corpului: 0.5 la 1
• C. Lungimea botului la lungimea capului: 0.5 la 1

Comportament/ temperament:

Calm şi sigur de sine. Sensibil cu îngrijitorul său, pretenţios cu străinii. Capacitate ridicată de concentrare în orice fel de muncă de urmărire, şi loialitate faţă de vânătorul responsabil.

Capul: fruntea puţin ridată

Regiunea craniană:

Craniul: larg, se lărgeşte spre partea posterioară, rotunjit. Partea occipitală abia se schiţează. Văzut din profil, arcadele sunt clar definite.

Partea dintre bot şi frunte este pronunţată, mai ales la masculi.

Regiunea facială:

Nasul: lat, de cele mai multe ori negru, rar cafeniu  închis, cu nările deschise. Nasul este puţin arcuit sau aproape drept, mai arcuit la masculi. Se îngustează către frunte.

Botul: puternic, adânc şi larg, bine – dezvoltat (aproximativ 50% din lungimea capului), mandibula este puternică.

Buze: largi şi atârnă, bine rotunjite.

Fălci/ dinţi: fălci dezvoltate normal, foarte puternici, lăsând loc destul dinţilor, 42 la număr, muşcătură tip foarfece.

Obraji: cu musculatura puternică.

Ochii: nici foarte proeminenţi, nici adînciţi în orbite, pleoape potrivite, iris cafeniu închis. Fără ectropion sau entropion.

Urechi: de lungime medie, plasaţi spre partea superioară a capului, atârnă lipiţi de cap, fără întorsături, rotunjite la capete.

Gâtul: lung şi puternic, se lăţeşte treptat spre crupă; piele puţin mai largă cu părţi ce atârnă.

Corpul:

Partea superioară: lungă, puţin prea musculoasă.

Partea cea mai înaltă a coprului: normală, baza gâtului este puternică.

Spatele: puternic.

Regiunea lombară: lată, puţin arcuită.

Crupa: lată şi lungă, înclinată puţin spre coadă.

Pieptul: adâncă şi spaţioasă, mai degrabă adâncă decât lată.

Burta: ridicată treptat.

Coada: plasată la înălţime, lungă şi foarte puţin curbată. Puternică la bază, puţin ascuţită la vârf.

Membre:

Membrele anterioare:

În general: văzut din profil sunt plasate vertical sub corp şi sunt drepte, văzute din faţă sunt drepte, adesea aproape unul de celălalt, bine proporţionaţi cu corpul.

Umerii: omoplaţii sunt drepţi şi apropiaţi de corp, cu musculatură puternică.

Partea superioară a piciorului: lungă

Încheietura: plasaţi spre parte posterioară, aproape de corp.

Partea anterioară a piciorului: dreaptă, cu musculatură puternică.

Articulaţia carpiană: lată, aproape dreaptă

Osul tarsian: niciodată nu e perfect vertical.

Laba piciorului: puternic, rotund, degetele bine arcuite, unghii puternice.

Membrele posterioare:

În general: văzute din profil sunt dedesubtul corpului sau puţin spre spate, văzut din spate drept, în cazul unui câine de dimensiuni medii, care e mai lung, decăt înalt, sunt normale în proporţie cu corpul.

Pelvisul: lat şi încăpător.

Coapsa: cu musculatura puternică

Partea corespunzătoare genunchiului: cu un unghi de mai bine de 120 grade.

Partea inferioară: drept

Partea corespunzătoare articulaţiei gleznei: lată şi puternică.

Partea corespunzătoare gleznei: aproape vertical pe sol.

Laba piciorului din spate: rotunjit, degete bine închegate.

Mişcarea:

Flexibilă, mişcarea preferată la lucru este galopul sau plimbarea.

Pielea: groasă, destul de largă, ridată pe frunte şi pe gât, fruntea ridată este tipică.

Blana:

Părul: scurt, gros, aspru. Ceva mai lung, şi mai aspru spre partea posterioară a coapselor, părul pe coadă este des şi aspru, puţin mai lung şi mai aspru în partea inferioară.

Culoarea: roşcat deschis până la închis, mai mult sau mai puţin dungată, cu sau fără mască, pot apărea pete mici, albe pe piept.

Dimensiuni şi greutate:

Înălţimea maximă: câini: 50 – 55 cm

Căţele: 48 – 53 cm

Greutatea: câini: 30 – 40 kg

Căţele: 25- 35 kg.

Defecte: orice îndepărtare de la sus- menţionatele aspecte se consideră un defect, iar seriozitatea cu care defectul este judecat depinde de gradul şi de efectul pe care-l are asupra sănătăţii şi bunăstării câinelui.

• Statură pătrăţoasă
• Oase fine
• Gură cu defect: lipsa primului premolar sau a altui dinte, muşcătură defectuosă.
• Ectropion, entropion.
• Urechi întoarse sau mici
• Membrele din spate sunt prea dezvoltate
• Spate defectuos (coloană vertebrală curbată defectuos)
• Coaste în formă de butoi
• Coadă puternic arcuită sau subţire
• Umeri căzuţi
• Picioare crăcănate
• Picior de iepure

Defecte eliminatorii:

• Agresiv sau foarte timid
• Sus- menţionatele defecte dacă apar des sau în grad ridicat sunt eliminatorii

Orice câine cu defecte fizice sau de comportament va fi descalificat.

N.B. Masculii trebuie să aibă două testicule dezvoltate normal, perfect lăsate din scrot.

Traducere si adaptare dupa standardul publicat de FCI.