“Un gheb intr-un covru; bolovan intru bolovanii araturii. Urechi agree nevoie mare si picioare iuti. Vesnic treaz si-ntruna panditor la cele ale jurului. Neincrezator in tot si-n toate, pana si-n propria-i umbra. Altfel, nici frica, nici urmasii sai cei multi, nici iuteala picioarelor nu l-ar putea scapa de nefiinta. Mi-e mila de el; il vreau izbavit de toate napastele. Si mi-l doresc cu patima, jinduindu-l ca toti ceilalti. Fara de el ce rost ar mai avea toamnele cele aurite si iernile omatoase ale tagmei?”

Eugen Jianu

Desi initial s-a considerat ca face parte din Ordinul Rodentia, dupa 1912, avand in vedere studiile naturalistului Gildy, iepurele de camp a fost corect incadrat in Ordinul Lagomorpha, Familia Leporidae.

Ca si raspandire geografica, iepurele de camp se regaseste in intreaga Europa, de la campie si pana catre golul alpin. Iepurele prefera totusi campiile intinse, fertile, cultivate alternative, astfel incat sa aiba la dispozitie si parcele de maracinisuri ori mici desisuri. Iepurele de camp agreeaza regiunile cu sol cald, permeabil si le evita pe cele reci, argiloase, care retin apa. Nu agreeaza zonele agricole de tip monocultura pe suprafete intinse, deoarece este lipsit de adapost. Apa nu este un factor indispensabil iepurelui de camp, acesta luandu-si apa necesara organismului din hrana verde, suculenta si din roua.

Referitor la conditiile climatice se poate spune ca temperaturile scazute sunt cele care afecteaza cel mai mult iepurele. In perioada de iarna, cand solul ingheata se poate observa ca iepurele isi cauta adapost in araturi cu brazda adanca. Totodata, cand stratul de zapada ingheata, iepurele nu mai poate ajunge la vegetatia cu care se hraneste. Daca nu exista araturi, in zone de deal iepurele prefera versantii sudici, insoriti si deci mai caldurosi. Vara, iepurele nu tolereaza temperaturile ridicate astfel ca se refugiaza in padurici sau zone mai joase si umede. Primavara iepurele este afectat de lapovitele ori zapezile tarzii care imputineaza puii din prima generatie.

Iepurele este un mamifer de talie medie, avand o greutate medie de cca 3,5-4 kg, cu trup prelungit (48-52 cm), turtit lateral, terminat cu o codita scurta, pufoasa si ridicata, capul mic, cu buze groase si foarte mobile, urechi lungi, ovale, acoperite cu par scurt, ochi mari si bulbucati, picioare anterioare scurte, iar cele posterioare mult mai lungi si acoperite cu par scurt si des. Caracteristic iepurelui de camp este faptul ca nu se poate deplasa la pas ci doar prin sarituri, tocmai datorita picioarelor posterioare mult mai lungi. Iepurele de camp prezinta dinti incisivi proeminenti, care in partea lor din spate mai au doi dinti mai mici si ascutiti.

Coloritul blanii variaza in functie de anotimp, de la galben cafeniu vara, la suriu iarna, pe abdomen fiind alb. Iepurele de camp are mustati lungi si tepoase. Varful firelor de par si varfurile urechilor sunt negre, la fel varful coditei.

Iepurele traieste cca 10-12 ani, predominante fiind exemplarele de 1-3 ani. Varsta iepurelui se poate determina in functie de proeminenta caracteristica a piciorului anterior, fragilitatea la rupere a acestora ori dupa apendicele orbitei.  Cea mai exacta metoda este insa cea a cantaririi cristalinului. Dimorfismul sexual este inexistent.

Iepurele de camp are auzul foarte bun, vazul slab – distingand bine doar obiectele in miscare -, iar mirosul acceptabil, insa doar de aproape, folosindu-l se pare doar la cautarea hranei.

Iepurele prins ori ranit scoate un vaiet asemanator plansetului de copil.

Hrana iepurelui difera in functie de sezon. Din toamna si pana primavara consuma verdeturi dezgropate de sub zapada, lujeri si coaja unor pomi fructiferi, fructe si frunze. Vara se instaleaza de preferinta in lucernisti si trifoisti, precum si in culturile de varza.

Un aspect interesant in ceea ce priveste digestia iepurelui este cecotrofia. Termenul cecotrofie înseamnă reingestia crotinelor. Crotinele reprezintă un conglomerat sferoid de fecale cunoscute în vorbirea curentă drept “căcăreze”.Cecotrofia, adică faptul de   a-și mânca căcărezele, este un act fiziologic normal, absolut necesar și deosebit de important pentru hrănirea iepurelui. La iepure microorganismele care descompun hrana se găsesc abia în partea finală a aparatului digestiv și anume în cecum. Acest organ joacă un rol foarte important în hrănirea iepurelui, deoarece hrana staționează în el circa 6 ore, timp în care microflora bacteriană o descompune în elemente nutritive foarte importante. Abia prin cecotrofie, adică mâncând căcărezele moi rezultate, iepurele beneficiază în totalitate de elemntele nutritive ale hranei ingerate inițial.

Iepurele este un animal singuratic, atasat locurilor de trai, neindepartandu-se foarte mult locului de nastere. Are activitate preponderant nocturna. Ziua se odihneste in adancituri sapate in pamant, la radacina vreunui copac ori maracine, in araturi, in locuri in general ferite de vant.

Epoca de imperechere dureaza din ianuarie-februarie, in functie de cum se imblanzeste iarna si poate sa tina pana in septembrie-octombrie. In acest interval iepuroaicele se imperecheaza si fata de cca 4-5 ori. Masculul atinge maturitatea sexuala la 7-8 luni iar femela ceva mai devreme. In cadrul imperecherii mai multi masculi alearga una sau mai multe female. Pentru a ajunge sa imperecheze femela masculii se bat intre ei cu picioare din fata. Gestatia dureaza cca 42 de zile, iepuroaica fatand in medie 3-4 pui. Pui au la nastere corpul acoperit cu par, ochii deschisi si dentitia dezvoltata. Specific iepurelui este si fenomenul de superfetatie. Aceasta inseamna ca femela se poate imperechea din nou cu 3-4 zile inainte de fatare. Avand doua utere, intr-unul se afla puii gata de fatare, iar in celalalt uter se regasesc embrionii ce se vor dezvolta in urmatoarele 5 saptamani. Femela alapteaza puii cca 2 saptamani, iar dupa inca cca 2 saptamani, cand sunt complet intarcati, ii abandoneaza. Dupa o saptamana de la fatare puii se hranesc si cu iarba, la cca 2 luni atingand deja 2 kg in greutate, iar la 9 luni ating greutatea unui adult, de cca 4 kg.

Iepurele de camp este specia de vanat cu cei mai multi dusmani, incepand cu lupul, sacalul, vulpea, pisica salbatica, dihorii, jderii, viezurele, ulii, ciorile, cotofenele si terminand cu pisicile si cainii salbaticiti, dar mai ales braconierii.

Perioada legala de vanatoare este 1 noiembrie-31 ianuarie. Sunt de preferat vanatorile la goana in camp deschis si mai putin cele in potcoava ori in cerc, cand sansele iepurelui sunt reduse drastic.

Se foloseste arma cu tevi lise si alice de 3-4 mm.

Autor, claudiu

Bibliografie

1. N. Selaru, Manual pentru examenul de vanator, Editura Cynegis, 2001
2. Bodea, Comsia, Cotta s.a.,  Vinat si vanatoare, Editura AGVPS, 1964
3. I. Pop, V. Homei, Mamifere din Romania, Editura stiintifica, 1973
4. E. Jianu, Povestiri vanatoresti, Editura Sport-Turism, 1989
5. M. Georgescu, Comportamentul iepurelui, VPR-nr. 12, Decembrie 2010

http://www.youtube.com/watch?v=FFi7PY2v9MU

“Inter aves turdus, si quis me judice certet

Inter quadrupedes, mattea prima lepus”

( Martial)

… Preferintele. Romanii cu ale lor, noi urmasii, cu ale noastre. Ramâne fiecare sa decida. Cert este, însa ca sturzii sunt un vânat apreciat de foarte putini dintre vânatorii români, si sigur, pe nedrept.

Sturzul de vâsc (Turdus viscivorus) face parte din ordinul Passeriformes, familia Turdidae, genul Turdus. Popular se mai numeste sturz mare, brebene sau brebeneac.

Este cel mai mare dintre toate speciile reprezentate la noi în tara. Partea superioara a corpului gri-masliniu deschis, partea de dedesubt este alba, iar pe piept si pe grumaz este puternic pigmentat cu pete de culoare brun-negricioase triunghiulare pe un fond gri deschis spre galben. Partea inferioara a aripii este alba iar penele rectrice externe au marginile albicioase.

Specie sedentar-eratica. Iarna se aduna în stoluri, de dimensiuni mai mici decât fratele sau cocosarul, fiind si mult mai prevazator.Prefera pentru clocit padurile de foioase din zonele subcarpatice si din zona de câmpie, dar cloceste frecvent si în zonele montane unde preferinta se pare a fi, padurile de molid. La constructia cuibului  are predilectie pentru copacii mai batrâni din padurile rare sau situati la margini de poieni si padure, pentru a avea teren deschis la procurarea hranei, sau pur si simplu prin parcuri si gradini mari. Cuibul este construit din ramurele, radacini, paie uscate, toate întarite cu lut, iar interiorul captusit cu ierburi fine. Depune 4-5 oua verzui-albastre pistricate cu pete brune. Incubatia dureaza 13-14 zile.  Depune doua ponte pe an, prima prin luna aprilie si a doua în iunie. Puii, nidicoli, parasesc cuibul dupa doua saptamâni, stând în preajma acestuia înca 5-6 zile, dupa care devin independenti cautându-si singuri hrana.

Hrana consta în insecte, melci, larve exclusiv pe perioada cât acestea se gasesc, dupa care consuma apoi fructe si bobite de maces, porumbar, iedera, preferând însa cele de vâsc.

Glasul sau este asemanator cu al mierlei, dar mai putin melodios, în fraze mai scurte si mai tânguitor. Strigatul caracteristic, este sonor , si se poate reda în silabele:”trrre” sau un fel de cârâit “crrr-crrr-crrr”.

Cel mai dezvoltat simt este cel al vazului.

Sperios, el devine totusi agresiv în preajma rapitoarelor.

Metodele de vânatoare sunt cele la picior în lungul tufarisurilor si spinaraiurilor cu bobite, cu chematoarea sau la pânda în locurile de pasaj. Fiind o pasare destul de precauta, vânarea sa nu este o treba usoara, preferându-se adapostirea în locuri bine camuflate, dar bineînteles ca mai spectaculoasa este metoda la picior, aici punând la încercare si rapiditatea tragatorului.

Perioada de vânatoare este 1 septembrie-28 februarie.

Munitia folosita este cea de 1,7-2 mm, cu o încarcatura între 28-32g.

Cei care îndragesc acest tip de vânat, au o alternativa viabila de vânatoare, mai ales spre sfârsitul sezonului când la multe alte specii deja s-a facut închiderea, cele patru tipuri de sturzi fiind  într-o îmbucuratoare expansiune teritoriala si crestere numerica, iar expeditiile la sturzi nu se lasa cu nimic mai prejos decât cele la porumbei, de exemplu.

Autor, tristan

]]> http://www.vanatoare.info/specii-de-vanat/sturzul-de-vasc-turdus-viscivorus/feed/ 0 http://www.vanatoare.info/specii-de-vanat/potarnichea-perdix-perdix/ http://www.vanatoare.info/specii-de-vanat/potarnichea-perdix-perdix/#comments Mon, 13 Dec 2010 10:31:51 +0000 Claudiu http://www.vanatoare.info/?p=842

“Zeita cea mare si buna, atunci când si-a împartit darurile, i-a harazit sfiosenia si statornicia dragostelor perechilor, menindu-i sa poarte potcoava norocului pe pieptu-i în care bate o inima calda. I s-a împutinat neamul si e gata sa ajunga o amintire a câmpurilor. Poate acea zeita mare si buna o va ajuta sa scape cu bine de multimea vrajmasilor ei, care îi jinduiesc dulceata carnii, si de omaturile si vifornitele iernilor grele, care înfometeaza pâna la pieire cârdurile. Ca în primavara, perechile sa poata scoate la lumina si în caldura soarelui auriul ghemuletelor pufoase, mici, harnice si neastâmparate, pentru bucuria holdelor”. (E. Jianu)

Potârnichea cenusie (Perdix perdix) face parte din ordinul Galliformes,familia Phasianidae. Denumita simplu potârniche. Ca si regionalisme i se mai spune paturnica, irbita, chirhica, tarhita sau în unele zone din Ardeal fugau sau fugle. Oare cât se cunoaste despre viata acestei pasari? La originile sale,potârnichea era o pasare de stepa obisnuita cu o vegetatie deasa si ierboasa si cu tufarisuri marunte,adaptata fiind apoi câmpurilor si dealurilor cultivate presarate cu huceaguri, tufe ,haturi ierboase si chiar subarborete scunde, devenit între timp biotopul preferat. Presiunea antropica a fost aceea care a împins populatiile de potârnichi în zone mai putin prielnice. Se semnaleaza prezenta sa mai rara pâna la marginea golului alpin.Nu patrund în paduri decât în cazuri izolate.Foarte numeroasa în trecut a avut o perioada de scadere masiva a efectivelor, astazi fiind într-o vizibila si îmbucuratoare ameliorare.Dar ce a dus oare la aceasta regretabila cauza a împutinarii atât de drastice a numarului de potârnichi? O serie de cauze si factori,anume abuzul vânarii sale, braconajul, înmultirea rapitoarelor ,folosirea intensiva a îngrasamintelor chimice în agricultura, desfiintarea adaposturilor naturale cât mai ales faptul ca perioada depunerii pontelor si a clocitului coincide cu lucrarile de recoltare a fânetelor cu utilaje mecanizate, în acest fel multe ponte fiind distruse, si repetate anual, toate coraborate cu capriciile vremii,primaveri ploioase care ucid puii abia iesiti din gaoace si ierni aspre cu zapada multa au dus la scaderea alarmanta a efectivelor de potârnichi.
Este considerata o pasare relativ mica, greutatea medie fiind de 350g la gainusa si de 400 g la cocosel.Greutatea maxima o atinge spre sfârsitul toamnei, începand apoi sa scada în functie de asprimea iernii.Culoarea generala a penajului este cenusie,dar în ansamblu penajul sau este o extraordinara de fina încondeiere de puncte si dungulite,astfel încat pare o minutioasa lucratura cu mâna.Capul si gusa sunt roscate,ciocul si picioarele cenusii ,iar in jurul ochilor prezinta un cerculet de culoare rosie.La exemplarele tinere de pâna la un an picioarele sunt de culoare galbena.
Dimorfismul sexual este slab evidentiat.O forma de deosebire între femela si mascul este  “potcoava” de culoare bruna existenta pe piept, la cocosel fiind destul de pronuntata,însa se întalnesc si gainuse mai batrâne care prezinta aceasta forma,este adevarat mult mai slab conturata.De fapt este singura forma de deosebire în zbor,”potcoava” putând fi sesizata în acest sens.Cea mai sigura metoda de identificare,dar care din pacate se poate observa numai dupa împuscarea pasarii,este cea a examinarii penelor scapulare,care la gainusa sunt striate pe longitudinal dar si pe lateral cu o culoare mai deschisa,in timp ce la cocosel sunt striate doar pe lungime. Cocoselul nu prezinta pintenul suplimentar , întâlnit la pasarile din ordinul sau.
Vârsta maxima a potârnichii  a fost apreciata la 3-4 ani.
Simturile cele mai dezvoltate sunt vazul si auzul.
Glasul pare un fel de ciripit :rip-rip,…..,rip-rip atunci cand cârdul este dispersat si se cheama adunarea sau la ridicarea în zbor si mai ales se aude glasul masculilor în perioada de împerechere o forma de :ghirrr-ghirak la care femelele raspund cu o tonalitate mai “îndulcita”.La pui glasul este un ciripit slab.
Toamna si iarna potârnichile se grupeaza în stoluri,acestea mentinându-se pâna prin lunile februarie-martie,când are loc ruperea în perechi.Daca frigul  revine dupa aceasta data stolurile se formeaza din nou.
Este o pasare monogama perechile mentinându-se pe tot parcursul vietii pâna la disparitia unuia dintre parteneri.În cazul acestei specii gainusa este aceea care îsi alege partenerul întotdeauna din alt stol evitând astfel încrucisarile între apropiati.
Potârnichea ajunge la maturitate sexuala la vârsta de 10 luni.Cuibul si-l face pe pamânt într-o mica adâncitura pe care o captuseste cu fire de iarba uscata rupându-le cu ciocul ,cu frunze uscate si fulgi.Nu s-a constatat o preferinta anume pentru asezarea cuibului.În iarba mare, în cultura de trifoi, maracini sau alt loc unde se crede ca ar fi în siguranta, gainusa de potârniche depune de la 10 pâna la 20 de oua în forma de para, intervalul de depunere fiind de la 24 ore pâna la 52 de ore,pe care le cloceste singura timp de 24-25 de zile,cocoselul stând prin preajma asigurând rolul de straja a cuibului. Ca si o curiozitate , au fost gasite cuiburi în care au depus ponta, doua gainuse.În caz de pericol gainusa nu va parasi sub nici o forma cuibul în zbor pentru a nu trada locatia acestuia. Totusi se pare, ca prefera asezarea cuibului în apropierea unor manunchiuri mai mari de vegetatie, pentru a putea fi mai bine camuflat.O caracteristica interesanta este aceea ca pe perioada clocitului gainusa nu degaja miros în acest fel fiind mai protejata de eventualii dusmani,iar la parasirea cuibului pentru a se hrani are obiceiul de a-l masca cu iarba uscata.Daca din anumita cauza s-a distrus prima ponta are loc o a doua depunere într-un alt loc decât cel initial,dar cu un numar mai redus de oua.Ouale au culorea uniforma ,galben-verzui sau brun-maslinii.Ouatul are loc în luna mai ,puii la ecloziune fiind nidifugi, cântarind între 7-9 grame. urmându-si imediat mama,dupa doua saptamâni fiind capabili sa zboare iar la trei luni sunt complet dezvoltati.
Hrana potârnichilor este în mare parte vegetala, formata din boabe de cereale, seminte de buruieni, verdeturi tinere,fructe dar si de origine animala ca si insectele ,râmele, ouale de furnici.În primele saptamâni de viata hrana puilor este exclusiv de origine animala.
De la rapitoarele cu pene ca si ulii, ciorile, cotofenele ,la cele cu par ca si vulpea ,jderii, nevastuica pana la câinii si pisicile vagaboande,toate îi dijmuiesc efectivele si îi reduc considerabil numarul.
Sa vedem si câteva caracteristici si obiceiuri ale potârnichilor.
Este o pasare credincioasa locului de trai,fiecare pereche ocupând un anumit teritoriu,pe care cocoselul cu firea sa bataioasa îl apara cu stasnicie de eventualul rival.
Zborul se caracterizeaza prin batai dese din aripi, însotit de zgomotul specific,dupa care planeaza prin aer pâna la aterizare.Nu zboara mai mult de 200-300 de metri.De obicei prefera mersul pe jos,ridicându-se în zbor doar în cazul când sunt amenintate.
Tot pe sol si înopteaza. Iarna, în noptile geroase dorm asezate în cercuri concentrice foarte strânse,iar la un anumit interval de timp cele aflate la margine se muta în centru, în acest fel conservându-si temperatura corpului.Se mai întampla ca în cazul iernilor cu neaua multa sa sape tuneluri prin zapada ,mai mult pe versantii sudici ,pentru înoptare sau cautare de hrana,scormonind cu picioarele pâna ajung la stratul de verdeata,în marea majoritate a cazurilor, cultura de grau.
Una dintre pasiunile sale pare sa fie scaldatul în praf.Necesarul de apa este asigurat de hrana suculenta si de roua de pe frunze,foarte rar fiind observate a bea apa din balti sau parâiase mici.La amiaza se odihnesc la adapostul mohorului înalt,însa au o preferinta la odihna pentru frunzele de bostan.
Pe buna dreptate din spusele multor specialisti care s-au ocupat de studiul sau ,se considera a fi o pasare isteata. In cazul în care perechea cu puii se simt amenintati de vreun pericol ,parintii topaie si lasa aripile jos în fata dusmanului, imitând o pasare ranita pâna când puii se pun la adapost apoi îsi i-au zborul.
Perioada de vânatoare a potârnichii este 15 septembrie -31 decembrie.
Munitia recomandata este cea de 2,5 mm.
Metodele de vanatoare sunt:la picior cu câine sau fara si la goana.
Bineinteles ca cea mai spectaculoasa metoda este cea la sarite cu câinele pontator,în care câinii isi pot etala toate simturile olfactive si toata capacitatea de cautare si efort.
Aici la aceasta metoda de vânatoare trebuie tinute seama de unele sfaturi :
-este bine sa se înainteze cu vântul în fata
-se trage individual de regula la pasarile din capul stolului
-dupa executarea focului se urmareste din priviri cârdul pentru descoperirea unor eventuale piese ranite care din cauza unor hemoragii mai usoare sunt capabile sa mai faca câtiva zeci de metri în zbor
-nu este bine sa se traga de la distante mari,probabilitatea de a rani multe pasari si a nu fi recuperate fiind destul de pronuntata dar si din cauza ca în multe cazuri ramân exemplare izolate care v-or sari de mult mai aproape de vânator.
Un vânator raspunzator nu va urmari stolul mai mult de doua ridicari,deoarece se cunoaste faptul ca dupa mai multe ridicari pasarile obosesc si se lasa blocate.În acest mod un  vânator iresponsabil ar decima un întreg stol.
Având în vedere aspectul ca numarul de cocosei este mai mare decât cel al gainuselor si cei ramasi fara pereche stânjenesc closca pe cuibar,în unele tari occidentale se practica o metoda de vânatoare specifica cu câinele dupa desfacerea în perechi.Se înainteaza cu câinele iar la ridicarea pasarilor,perechea zboara întotdeauna în aceeasi directie,iar cocosul stingher în  alta ,acesta din urma fiind extras de catre vânator. Tot în tari unde cultura cinegetica a ajuns la rang de patrimoniu, se folosesc metodele Easton si colivia engleza, primul constând în recoltarea oualor de pe cuiburile periclitate de anumiti factori si introducerea în incubatoare, iar în locul lor se pun oua artificiale, pâna aproape de ecloziune când se revine cu ouale naturale în cuiburile, marcate dinainte, iar cea de-a doua este crestera pasarilor în sistem semisalbatic ce imita biotopul potârnichilor, în tarcuri acoperite situate pe câteva hectare de teren.
Pentru identificarea potârnichilor mai ales iarna se poate stabili teritoriul unui anumit cârd dupa gramezile de gainat lasate din timpul noptii, sau dupa urmele pârtie care la stolul de potârnichi merg în paralel,fiind de fapt si ceva mai mici urmele, decât la fazan.
Reactioneaza destul de bine la hrana complementara.Cea mai indicata hrana este “uiumul” ,adica resturile ce ramân la mori în urma procesului de triere a cerealelor.Sa punem pasiunea si dragostea fata de vânat, în sprijinirea acestei  pasari cu statura semeata si îndârjire mândra în încercarea de a mentine vecinic, neamul sau.

Autor, tristan

]]> http://www.vanatoare.info/specii-de-vanat/potarnichea-perdix-perdix/feed/ 0