Rândurile ce urmează nu se doresc a fi o dezbatere exhaustivă a acestei spinoase probleme ci doar un scurt ghid, pe înţelesul a cât mai mulţi dintre vânători, în alegerea armei şi muniţiei potrivite pentru vânătoarea la căprior.

Ca întotdeauna, în tentativa de a găsi o soluţie la o problemă este bine să pornim de la premize. Care ar fi acestea?

În primul rînd ţinta aleasă. Căpriorul este o ţintă fragilă, cu piele subţire şi puţin rezistentă, cu osatură fină şi mase musculare de grosime redusă şi recunoscut ca fiind o ţintă „cu slabă rezistenţă la foc”. Pentru că trăim într-o lume din ce în ce mai mult a cifrelor, există şi cifre care susţin spusele de mai sus. Energia minimă necesară pentru a doborâ o ţintă de talia căpriorului, considerând că este atins într-un punct vital, este considerată a fi de 35 J. Aceasta energie se obţine folosind chiar şi o praştie profesionistă, nemaivorbind de arcuri sau arme cu aer comprimat. Totuşi, legislaţia germană în domeniu permite exercitarea vânătorii la căprior cu muniţii ce dezvoltă un minim de 1000 J. De ce această uriaşă discrepanţă între „minim” şi „permis”? Pentru că minimul este doar o valoare teoretică, cu puţine aplicaţii practice iar valoarea permisă este una rezultata din experienţa de zi cu zi. Totuşi, de aproape 30 de ori mai mult pare inutil.

Aşa ajungem la cea de-a doua premiză: suprafaţa de ochire cu eficienţă maximă are dimensiuni foarte reduse la caprior. Aria ideală – proiecţia inimii pe peretele lateral sau anterior al toracelui – este, cu indulgenţă, un cerc cu diametrul de 15 cm. Craniul sau gâtul oferă ţinte chiar mai mici şi mai dificil de atins. În orice altă zona din aria de peste 0,5/1 m a trunchiului ar fi atins, cel mai probabil capriorul va deceda dar nu va “cădea în foc” ci va pleca rănit şi va trebui urmărit pe o distanţă uneori mare si pe perioade de timp ce pot ajunge la câteva ore. Cum o regulă elementară de etică ne cere să nu chinuim vânatul, a fost aleasă această valoare – 1000 J – ca o limită suficientă pentru a doborâ în foc un animal de talia şi constituţia căpriorului cam în orice regiune a trunchiului ar fi lovit. În concluzie, este de preferat o lovitură “curată”, aceasta presupunând un complex trăgător-arma-muniţie capabil să trimită un proiectil într-o ţintă de dimensiunea unei coli A4 la distanţa şi în condiţiile exercitării vânătorii.

A treia premiză ar fi “Ce spune legea noastră?” Deocamdată, legea permite vânarea capriorului în Romania doar cu arme de foc, cu arme cu ţevi lise folosind obligatoriu proiectil unic sau cu arme cu ţevi ghintuite. De asemenea, în ceea ce priveşte armele cu ţevi ghintuite, sunt excluse de la vânătoare calibrele cu percuţie pe ramă ca şi cele cu percuţie centrală care au diametrul proiectilului mai mic de 5,6 mm iar lungimea tubului mai mică de 42 mm. Nu este obiectul acestui articol sa comentăm justeţea acestor prevederi dar nu mă pot opri să nu subliniez că multe calibre folosite de generaţii cu rezultate foarte bune la vânătoarea capriorului (amintesc doar 22 Hornet) ca şi altele foarte moderne (224 Winchester short magnum sau 204 Ruger) au fost excluse pe nedrept, în timp ce calibrul ţevilor lise nu este limitat, aşadar ar putea fi folosit legal un proiectil unic în calibrul .410-36 magnum, proiectil pe care nu-l foloseşte mai nimeni pe lume la vânătoarea la caprior din cauza slabelor performanţe.

De câteva zeci de ani, vînătoarea la caprior este una axata pe dobândirea unui trofeu valoros ca şi pe eliminarea din fondul de vânătoare a exemplarelor ce nu fac cinste speciei, aşa numita “selecţie”. Acest stil de vânătoare presupune posibilităţi ample de identificare şi studiere a ţintei înainte de a fi dobândită piesa. Pe lângă studiu şi executarea focului asupra piesei dorite se face, de multe ori, la distante de peste 100-150 m, rar depăşind însă 250 m. Acestea sunt distante semnificative in termeni vanatoresti si lovirea unei tinte cu dimesiuni relativ mici la acesta distanţă presupune şi suport tehnic şi antrenament.

Odată stabilite premizele voi încerca să analizez cele două categorii de arme cu care se poate exercita vânătoarea la caprior precum şi muniţiile pentru ele.

1. Arme cu ţevi lise. Sunt foarte răspândite şi nu mai au nevoie de nicio prezentare, de multe ori fiind singura arma a unui vânător. Versatilitatea, manevrabilitatea, uşurinţa achiziţiei ţintei şi a executării focului sunt de neegalat dar sunt limitate mult în privinţa distanţei eficace de tragere şi a preciziei. Calibrele posibil de folosit, cu relativ aceeaşi “performanţă” şi efect final sunt, în egală măsură, 12, 16 şi 20.

Proiectilele unice clasice – Brenneke şi Gualandi fiind cele mai întâlnite astăzi – au o distanţă eficace de aproximativ 50 m, foarte puţin peste. Forma nu foarte aerodinamica şi viteza mică de plecare le conferă o traiectorie cu tendinţă foarte accentuată la cădere peste aceasta distanţă. Ambele proiectile sunt stabilizate pe traiectorie similar săgeţii de arc, prin fixarea unei bure speciale la partea posterioara a proiectilului. Precizia lor este satisfăcătoare în limitele distanţei eficace. Având în vedere că, la 100 m, un astfel de proiectil cade cam 50 cm faţă de linia de ochire, precizia la aceste distanţe este utopică iar tirul este hazardat. Proiectilele moderne, concepute special pentru trageri la distanţe spre 100 m şi chiar 200 m încearcă să îndeplinească şi dezideratul de distanţă şi cel de precizie. De ce au fost necesare? Mai puţin pentru vânătorii pasionaţi de vânătoarea la apropiere sau dibuit care, oricum, caută tocmai fiorul trăit de apropierea la o distanţă cât mai mică de ţintă şi mai mult din cauza apariţiei unor constrângeri legislative în multe zone de pe glob, constrângeri ce vizează folosirea armelor cu ţevi ghintuite la vânătoare. Producătorii de muniţii au ieşit în întâmpinarea dorinţei utilizatorilor de a avea un cartuş capabil de performanţe crescute şi pentru ţevi lise. Dintre produsele europene se remarcă proiectilul SAUVESTRE, un proiectil în formă de rachetă, stabilizat pe traiectorie de prezenţa unor aripioare posterioare – este un proiectil cu totul nou pentru uzul vânătoresc şi se inspiră din proiectilele de artilerie. Producătorii de peste ocean au adoptat altă tactică şi au aplicat avantajele ţevilor ghintuite la cele lise rezultând astfel ţevi în calibre specifice liselor dar prevăzute cu ghinturi care să asigure o mişcare de rotaţie necesară stabilizării proiectilului. Toate aceste proiectile sunt “subcalibrate”, adică diametrul lor este mult mai mic decat al ţevii şi sunt conţinute într-un manşon de plastic numit sabot, manşon de care se separă imediat după ieşirea din ţeavă. Vitezele de plecare ale acestor proiectile sunt semnificativ mai mari decât ale proiectilelor clasice iar forma lor este mult mai aerodinamică, permiţând o conservare mai buna a vitezei şi o traiectorie mult mai plată. Cu aripioare sau rotite, toate aceste proiectile au permis extinderea distanţei eficace a armelor cu ţevi lise la limita a 100 m şi chiar peste. Fiind concepute pentru vânat de talie mult mai mare, eficienţa proiectilelor unice caracteristice ţevilor lise într-o ţintă cum e capriorul este garantată dar şi distrugerile provocate pot fi importante. Totuşi, adoptarea unui calibru mai mic – un 20 fiind perfect – poate permite lovituri eficiente, frumoase şi cu efect distructiv minim în ţintă. Tipuri de astfel de proiectile sunt din ce în ce mai multe şi cam toţi producătorii importanţi de muniţie oferă variantele proprii. Evoluţia cercetării şi a pieţei sunt pe o pantă ascendentă iar dacă în urmă cu doar 2-3 ani părea doar un slogan publicitar, astăzi se poate considera că proiectilele unice pentru armele cu ţevi lise au ajuns sa egaleze în performanţă pe cele ale armelor cu ţevi ghintuite, la distanţele de tragere indicate.

Cu toate noile invenţii în domeniu, practicarea vânătorii la caprior cu arme cu ţevi lise nu a devenit cu mult mai facilă. Aceste arme, prin construcţie, nu sunt foarte precise. Sistemele de ochire clasice, cu şină şi cătare, nu permit trageri de precizie, în special dacă armele sunt în configuraţie cu două ţevi. Indiferent de plasarea acestora în plan orizontal sau vertical, fiecare din ţevi va trimite proiectilul în altă zonă a ţintei iar diferenţele cresc mult odată cu creşterea distanţei până la ţintă. Prezenţa convergenţei constructive a ţevilor face ca traiectoriile ideale să se întâlnească la 35-40 m iar apoi diverg. Prezenta chock-urilor diferite la cele două ţevi conferă viteze şi traiectorii mult diferite proiectilelor. În consecinţă, precizia suferă mult şi, chiar cu proiectile moderne, tragerile la 100 m dintr-o “clasică” cu ţevi juxtapuse sunt mai mult noroc decât ştiinţă. S-au selectat astfel arme mai potrivite pentru acest scop, arme cu o singură ţeavă, de lungime mai mică (proiectilele unice au caracteristici balistice mai bune trase din ţevi de sub 60 cm), dotate cu sisteme de ochire deschise similare armelor cu glonţ sau chiar cu sisteme optice de ochire. Cu aceste arme, cu muniţia potrivită şi un pic de antrenament, acea coala A4 nu mai devine o ţintă imposibil de atins la 100 m iar vânătoarea la caprior se poate realiza şi “cu lisa” având o marjă de siguranţă suficientă pentru a nu transforma momente plăcute în adevărate cazne.

2. Armele cu ţevi ghintuite. Cunoscute şi sub denumirea oarecum improprie de “carabine” au devenit populare de circa 250 ani în rândul vânătorilor şi au câştigat constant în popularitate şi răspândire pe măsură ce caracteristicile acestora s-au îmbunătăţit. Dacă pentru armele cu ţevi lise nu s-au produs modificări majore (în ceea ce priveşte performanţa balistică) de când au fost folosite prima dată, armele cu ţevi ghintuite şi muniţiile pentru ele au evoluat accelerat şi astăzi sunt posibil de atins distanţe, precizii şi efecte terminale ce păreau de vis numai cu 100 ani în urmă. Totuşi, tragerile pentru vânătoare la distanţe de peste 250 m, în cea mai mare parte a situaţiilor, se consideră a fi neetice şi însoţite de o doză mare de hazard.

Dacă ne-am decis spre o astfel de armă urmează alegerea şi mai complicată a tipului armei şi a calibrului acesteia. Tehnologia producerii armelor a atins astfel de cote încât mai puţin contează astăzi tipul constructiv al armei. Fie că este o “clasică” cu ţeavă sau ţevi basculante, fie că este o arma cu repetiţie cu închizător cilindric-rotativ sau o “modernă” semi-automată, cam toate armele de astăzi oferă precizie şi constanţă suficiente pentru vânătoarea la caprior. Alegerea ţine mai mult de opţiuni personale “estetice” sau “finaciare” decât de posibilităţile armei în sine. Oricare din armele produse astăzi, în aproape orice calibru oferă suficientă precizie pentru dimensiunea ţintei ce se doreşte atinsă la distanţele de tragere precizate.

Nici calibrul nu mai este o alegere chiar atât de spinoasă. Cum istoria a demonstrat că nu există “calibrul ideal” rămâne să alegem unul cât mai apropiat de necesităţi. Câteva considerente sunt, totuşi, necesare. Având în vedere că ne propunem distanţe de tir între 150 şi 250 m, este de preferat un calibru “razant”, adică un calibru a cărui traiectorie descrie o curbă cât mai plată. În acest fel, reglarea armei la o distanţă anume nu va presupune corecţii semnificative pe înălţime în limitele acestor distanţe de tragere. Începând de la limita legală de 5,6 mm şi până la masivele 9-10 mm, există câteva calibre în orice diametru al proiectilului am alege care să satisfacă dezideratele de razanţă, precizie şi efect în ţintă necesare vânătorii la căprior. Calibrele ce folosesc proiectile de diametre la limita inferioară a gamei – aşa zisele 5,6 mm sau .22 – au avantajul ca pot fi trase din arme uşoare, au o bună precizie intrinsecă, sunt calibre de viteze mari şi cu traiectorii foarte plate dar au dezavantajul major că sunt deviate semnificativ de pe traiectorie de mici obstacole întâlnite în cale (fire de iarbă, frunze, crenguţe) şi chiar de vânt. Tot un minus ar fi şi faptul că se oferă în special dotate cu proiectile construite să se expandeze rapid la impactul cu ţinta, să penetreze mai puţin în ţintă şi să descarce imediat energia transportată. Sunt proiectile de energie mult mai mare decât cei 1000 J amintiţi, vor doborâ un caprior cu mare probabilitate dar, în acelaşi timp vor produce răni cu distrucţie mare de ţesuturi, în mult mai mare măsură decât ar fi de aşteptat de la proiectile de 4-5 grame.

Pe măsura creşterii diametrului proiectilului, creşterea masei ce însoţeşte creşterea de volum conferă proiectilului stabilitate mai mare la acţiunile perturbatoare ale vântului iar precizia focului executat este mai putin influenţată. Şi tipurile de proiectile încep să se diversifice, apărând modernele “cu expansiune controlată”, cu comportament mult mai bun in ţintă.

Pe parcursul ultimilor 100 ani, în Europa s-au dezvoltat calibre cu dedicaţie căprior, marea majoritate dintre acestea având proiectile de 5,6 mm: 5,6×52 R, 5,6×50 R magnum, 5,6×57, 5,6×61, etc. făcând parte dintr-o lungă listă de încercări dedicate găsirii calibrului ideal. Producătorii de peste ocean au şi ei lunga lor listă, din care aş aminti numai 222 şi 223 Remington, 22-250 si 220 Swift. În ambele serii este de remarcat dorinţa de a obţine viteze de plecare ale proiectilelor cât mai mari, de peste 1000 m/s şi chiar 1200 m/s. Sunt aceste viteze necesare în practică? De cele mai multe ori nu şi nu reprezintă decât unul din modurile de manifestare ale dorinţei omului de “mai mult”. Efectul lor practic nu este chiar aşa de aproape de speranţe, creşterea vitezei determinând efecte nedorite în ţintă. 5,6×50 R Magnum, un calibru dezvoltat special pentru cei foarte tradiţionalişti în practicarea “nobilei arte” şi care s-a dorit a fi un calibru care să egaleze în arme cu ţevi basculante prestaţiile mult mai modernelor calibre de carabină s-a dovedit a produce distrugeri mai mari pieselor împuşcate decăt proiectile mult mai mari în diametru. Câştigul sperat în distanţa de tragere a fost mai mic iar posibilităţile practice de a trage la distanţe de peste 250 m nu au fost atinse, limitarea fiind mai mult datorată armelor şi trăgătorilor. Astfel, experienţa practică a demonstrat că diametre mai mari ale proiectilelor şi viteze un pic mai mici fac treabă mai bună.

Apariţia lui 243 Winchester, un proiectil de 6 mm montat în tubul lui 7,62×51 NATO (308 Winchester) cu avantajul unei capacităţi mari a tubului coroborată cu dezvoltarea pulberilor moderne, progresive a determinat în scurtă vreme etichetarea lui drept “calibrul ideal pentru căprior”. Eticheta nu este departe de adevăr, acest calibru permiţând trimiterea unui proiectil modern, cu o viteză de circa 1000 m/s, pe o traiectorie foarte plată şi cu o precizie remarcabilă în ţinte situate bine peste limita celor 250 m, fără a fi totuşi, supradimesionat pentru căprior şi producând daune mai mici firavului animal. Şi, cu toate acestea, noi calibre nu au încetat să apară, nefiind decât un semn că nu s-a atins încă idealul.

Un alt aspect ce intervine în alegerea unui calibru foarte “specializat” este tocmai versatilitatea mică dată de specializarea extremă.

Adăugând la necesităţile practice diferite, resursele materiale şi barierele legislative devenim obligaţi în a aplica şi alte criterii de selecţie privind calibrul ales. Şi ajungem la ceea ce a căpătat denumirea de “calibru universal”, adică un calibru care sa fie suficient de bun pentru toate situaţiile întâlnite la vânătoare, de la cocoş de munte la urs. Multă vreme acest titlu a fost disputat de “europeanul” 7×64 Brenneke şi “americanul” 30-06. Având peste 80, respectiv 100 de ani de la apariţie au avut timp să se impună în rândul vânătorilor printr-o versatilitate deosebită şi mai puţin prin specializare extremă. Cu viteze de plecare mulţumitoare, traiectorii suficient de plate pentru a putea trage “fără corecţie” la 200 m, cu o gama de proiectile în continuă creştere, ele şi-au menţinut o răspândire mare în rândul vânătorilor din toată lumea. Pornind de la această “universalitate” producătorii au dezvoltat tipuri de proiectile specializate, apoi proiectile “universale”. Se constată, mai ales în ultimii ani, că nu mai este atât de important calibrul cât proiectilul folosit la vânătoare.

Numărul de carabine ce intră în posesia vânătorilor a crescut constant de la an la an, cu toate acestea puţini sunt cei ce-şi cumpără câte o armă dedicată fiecărui tip de vanatoare, cei mai mulţi opâand pentru arme în configuratii si calibre specifice vanătorii la goană şi vânatului de talie mult mai mare decăt capriorul. În lipsa unei arme dedicate, folosesc această singură armă şi la vânătoarea la căprior. Astfel, au apărut surprize plăcute în ceea ce priveşte rezultatele obţinute cu cartuşe considerate complet nepotrivite pentru căprior. Dacă mai sus amintitele 7×64 şi 30-06 sau chiar 8×57 îşi căpătaseră deja o aură de universalitate, calibre mai mari şi despre care se credea că vor face praf un biet căprior, cum ar fi 7 mm Remington Magnum, 300 Winchester Magnum, 8×68 S, 9,3×62 sau chiar 375 Holland & Holland Magnum s-au dovedit a fi calibre ce “funcţionează” foarte bine şi la căprior. Trecând peste considerentele de viteză iniţială mai mică, parabola mai accentuată a traiectoriei şi o precizie mai mică decât a calibrelor în 5,6 mm s-a constatat că proiectile grele, cu expansiune controlată şi limitată, fabricate special pentru vânat greu, doboară căpriorul cu precizie, cu răni minime atât la nivelul orificiului de intrare cât şi, mai ales, la nivelul celui de ieşire. Constituţia fragilă a căpriorului coroborată cu viteza de impact mai mică şi cu construcţia modernă nu sunt suficiente pentru a produce expansiunea acestor proiectile, acestea comportându-se mai mult ca unul blindat total decât ca unul expansiv dar cedând în ţintă o cantiate suficientă de energie pentru a doborâ în foc un caprior aproape indiferent de zona atinsă şi cu distrugeri limitate ale ţesuturilor. Practica “rezolvă” astfel multe din dilemele vânătorului pus în faţa unei alegeri spinoase.

Un alt considerent de luat în discuţie este disponibilitatea muniţiilor pe piaţa noastră. Limitele legislative şi de natură comercială fac să nu existe la dispoziţie în magazine multe din calibrele sau gamele de cartuşe produse în lume. Oricât ar părea de frumos pe hârtie un calibru, dacă nu gaseşti cartuşe nu poţi să vezi cât de bun este în realitate. Înainte de a decide, e bine de făcut un studiu de piaţă care să lămurească ce înseamnă “calibru exotic” pe plaiurile noastre.

Şi ca să nu las problema mai încurcată decât la început, înafară de recomandarea de a alege pentru vânătoarea căpriorului ce arma doriţi, în orice configuraţie, alura si calibru posibile încerc şi câteva sfaturi mai “ţintite”.

Daca alegerea este o armă cu ţeavă lisă, atunci ar trebui să fie una cu o singură ţeavă, dedicată trasului cu proiectile unice, dotată cu aparate de ochire performante, eventual optice, permiţând astfel lovituri sigure la distanţe considerabile. Calibrul cel mai potrivit ar fi 20 iar muniţia “dedicată” proiectilul Sauvestre de construcţie integrală din aliaj de cupru, proiectil ce are o deformare mult mai mica în ţintă faţă de cel din plumb, cu răni aproape liniare şi foarte curate. Tradiţionaliştii ce preferă armele cu două ţevi, mai ales în configuraţie cu ţevi juxtapuse ar trebui să facă şedinţe de teste în poligon pentru a verifica precizia şi convergenţa ţevilor la tragerea cu proiectil unic. Chiar cu o arma foarte reuşită din aceste puncte de vedere şi folosind proiectile moderne, tragerile la distanţe peste 50-60 m nu sunt recomandate.

Dacă alegerea este o armă cu ţevi ghintuite şi vânătoarea la căprior este una din categoriile mult practicate, atunci alegerea ar trebui să fie o “armă dedicată”, sub această denumire înscriindu-se o carabină cu închizător cilindric-rotativ construită măcar pe jumătate pentru trageri de precizie, într-un calibru din gama celor de 6-6,5 mm iar proiectilul ales să fie unul modern, cu precizie deosebită şi comportament foarte controlat în ţintă.

Dacă se caută o armă universală, mai versatilă decât o semi-automată într-un calibru cu raspandire mare (7×64, 8×57 sau 30-06, 7 mm Remington magnum, 300 WM), nu există. Cu gama largă de cartuşe la dispoziţie este imposibil să nu găseşti un proiectil “perfect pentru caprior”.

Autor, violiv

Viitorul vânătorii va fi determinat de trei aspecte:

I.   Va mai exista vânat?

II.  Care vor fi condiţiile şi reglementările legale ale vânătorii?

III. Caracteristicile vânătorilor.

Azi în Europa, din punct de vedere legal, oricine poate fi vânător. Acest fapt pe de o parte este o mare reuşită, dar totodată reprezintă şi o mare ameninţare. Practic poate fi vânător oricine poate suporta cheltuielile acestei activităţi. Nu există niciun fel de limitare legată de însuşirile celor care devin vânatori. Azi succesul este cel mai important, iar acesta înseamnă în primul rând cantitate.

Cultura are trei componente majore:

calitatea intelectuală a oamenilor, obiceiurile, ceremoniile, credinţa religioasă, ceea ce-l distinge pe  om de animale;

pregătirea profesională, experienţa;

diversitatea infinită a instrumentelor folosite de om în cadrul vânătorii.

Arta se regăseşte în istoria omenirii, prima dată în picturile şi desenele din peşteri. Aceste opere de artă, reprezentând fără excepţie scene de vânătoare şi animale pe care le vânau strămoşii noştri,  aveau scopuri didactice şi spirituale.

Cultura nu este altceva decât modul în care ne comportăm.

Cultura se dezvoltă mereu iar fiecare generaţie are reponsabilitatea ei în această dezvoltare.

Morala este modul în care gândim. Morala şi etica înseamnă acelaşi lucru. Morala este un sistem de cerinţe creat şi verificat de membrii unei comunităţi. Verificarea respectării regulilor stabilite se desfăşoară prin observaţie, bârfire – defăimare, şi prin excluderea din comunitate. Esenţa este că individul este obligat să aleagă între bine şi rău. Acest sistem are trei nivele: general, local sau naţional, şi profesional. Sistemul de cerinţe amintit se poate manifesta numai prin fapte. Nu există cazuri când un om se caracterizeză prin morală dar aceasta nu se manifestă în fapte.

Morala se regăseşte şi în lumea animalelor. Este un bun exemplu scroafa care acceptă purceii rămaşi orfani. Toate faptele care presupun sacrificiu de sine reprezintă germeni ai moralei.

Platon afirma că bazele moralei sunt: înţelepciunea, curajul şi cunoaşterea măsurii. În timpul cavalerilor morala se baza pe fidelitate, curaj şi onoare. Conform valorilor burgheze morala era reprezentată de libertate, fraternitate şi egalitate. Morala socialistă se baza pe subordonarea intereselor individuale faţă de interesele comunităţii. Fiecare dintre noi are propria ordine de valori în funcţie de cultura indusă acasă şi învăţată în sistemul şcolar, dar modul nostru de gândire rareori mai are ceva în comun cu cel al oamenilor vremurilor trecute.

Nu se poate vorbi despre morală sau etică de vânătoare.

Morala europeană indiferent de crez şi de confesiune se bazează pe cele zece porunci.

Morala este un sistem de relaţii, şi importanţa ei creşte în cazul apariţiei inegalităţii raportului între părţi. Un exemplu este raportul inegal dintre medic şi pacient. Raportul dintre vânător şi vânat este de asemenea inegal.

Asocierile ocazionale nu sunt comunităţi, nu au rol de educare sau tragere la răspundere. Fără comunitate nu există morală. Comunitatea are putere de coeziune. Vecinii dintr-o colonie, partidele politice nu constituie comunităţi. Nu există tragere la răspundere, nu există morală. Nici noi vânătorii nu constituim o comunitate solidă, categoria noastră se caracterizează prin asocieri ocazionale de interes. Interesul nostru al tuturor este legat de activitatea de vânătoare, şi ne asociem numai cu ocazia acţiunilor de vânătoare. La o goană de mistreţ, dacă se cunoaşte din timp locaţia cârdului, prezenţa membrilor vânători este în majoritatea cazurilor mai mare decât la o şedinţă a grupului, excepţii fiind numai la împărţirea cotelor.

La baza eticii de vânătoare stă relaţia dintre vânător şi colegii lui de vânătoare, precum şi relaţia dintre vânător şi vânat.

Pilonii de bază ai eticii de vânătoare :

1.       Nu ucide viitorul (animalul mamă).

2.       Foloseşte toate părţile rezultate din exemplarul recoltat.

3.       Împuşcă numai atât cât să-ţi satisfacă nevoile (aş putea face dar nu fac = nu sunt obligat dar fac = testul moralei)

4.       Stima necondiţionată şi mistică faţă de vânat.

Vânătorul adevărat este cuprins de senzaţii duble, contradictorii după recoltarea unui exemplar de vânat mare. Prima senzaţie este bucuria succesului, cealaltă este regretul sau vinovăţia simţită pentru momentul mistic al încetării vieţii. Aici este relevantă amintirea tabloului de vânătoare. După cum ştim tabloul are şi funcţii practice pentru inventarierea rezultatului zilei de vânătoare dar totodată, în special la vânatul mare, tabloul este catafalcul vânatului. Este de dorit ca nici în lumea modernă a zilelor noastre să nu fie sat unde să nu bată clopotele, şi să nu fie vânat mare recoltat care să nu primească onoruri funerare.

Legea este şi ea un sistem de cerinţe care se transmite în formă scrisă, şi este aprobată de guvern. Se caracterizează prin desele şi numeroasele modificări şi prin faptul că organele abilitate ale statului încearcă să le aplice. Legea încearcă înlocuirea moralei. Morala şi legea sunt parţial suprapuse, însă domeniul de aplicare al moralei este mai larg. De exemplu, când urcăm într-un mijloc de transport în comun, este legiferată obligativitatea achiziţionării biletului de transport, dar nu scrie nicăieri să eliberăm şi să predăm locul bătrânilor sau femeilor gravide. Dacă după ce cumpărăm bilet, ocupăm un loc, dar nu cedăm în autobuzul plin locul nostru unei femei vizibil gravide, comportamentul nostru este perfect legal, dar din punct de vedere moral este îndoielnic. Un alt exemplu ar fi când am autorizaţie individuală de vânătoare de mistreţ, scopul vânătorii este evitarea pagubelor produse pe terenurile agricole şi o scroafă cu 5, 6 purcei face mereu ravagii pe o parcelă. Am de ales între a împuşca scroafa şi împuşcarea unui purcel. Oricum aş proceda, în posesia autorizaţiei, fapta ar fi legală. Din punct de vedere moral, şi totodată profesional însă aş putea comite o mare greşeală  împuşcând scroafa. Astfel putem spune că legea este minimul moralei. Dreptul şi justiţia ne ameninţă de dinafară, morala ne conduce pe dinăuntru.

Bazele eticii de vânătoare

1.       Responsabilitatea simţită faţă de natură

Chestiunea centrală nu este vânătorea şi vânatul deoarece fără natură nu există nici vânat nici vânătoare. Nu poate fi considerat vânător adevărat din punct de vedere moral cel care nu iubeşte natura.

2.       Principiul profesionalismului şi priceperii

Nu acel exemplar se poate recolta care se vede în luneta armei, şi în cazul selecţiei nu acela este exemplarul de extras cu care ne întâlnim mai devreme. Cinegeticianul este grădinarul populaţiilor de vânat. Vânătoare se poate face numai selecţionând. Vânatul trebuie recoltat numai după ce a ajuns la maturitatea de eliminare. Acesta diferă în funcţie de habitat, structura populaţiilor pe vârste şi sexe, caracteristicile individuale ale exemplarului, etc. Se poate trage trăgaciul armei numai atunci când aceasta se poate face în mod corect din punct de vedere profesional. Astfel de cunoştinţe nu se pot cere vânătorului sportiv, obligaţia lui fiind numai solicitarea însoţitorului care să fie pe cât posibil paznicul de vânătoare. Vânătorul sportiv nu trebuie să fie neapărat calificat la nivelul la care să poată aprecia fără greşeală dacă un exemplar a ajuns deja la maturitatea de extragere. Poate însă să nu tragă, aşteptând cu răbdare o nouă şi clară posibilitate.

3.       Principiul demnităţii animalelor

Utilitatea socială a vânătorii nu poate fi pusă la îndoială, însă corectitudinea ei poate fi. Oricât ne-am grăbi trebuie să căutăm vânatul recoltat şi să ne uităm la el, eventual putem să-l şi eviscerăm  personal. Trofeul nu se lasă la organizator, ci trebuie luat. Trofeul este un semn al victoriei. Trofeul de vânătoare este o parte a animalului din speciile de interes cinegetic stabilită de comun acord de membrii unei comunităţi, obţinut în condiţii etice şi legale, cu metode şi instrumente legal admise. Trofeul de vânătoare se poate separa de ilegalitate. Vânatul în viaţă, exemplarul braconat sau cel recoltat care ridică semne de întrebare din punct de vedere moral, toate au blană, craniu, coarne, etc. dar acestea nu sunt numite trofee. Tot astfel, de exemplu, nici craniul de cerb, având pe el coarnele, găsit mort pe teren din alte cauze decât vânătoarea legală, nu se consideră a fi trofeu. Trofeul de vânătoare însă nu se poate separa de persoana vânătorului. Trofeul păstrează amintirea vânătorii şi a animalului, caracteristicile genetice ale animalului precum şi aspecte despre bonitatea fondului de vânătoare.

4.       Principiul acordării de şansă

Vânătorul adevărat renunţă de bunăvoie şi fără a fi obligat de nimeni la unele aptitudini, echipamente tehnice şi posibilităţi. Este imorală folosirea instrumentelor şi armelor militare.

5.       Principiul colaborării

Ceea ce pentru noi vânătorii este fond de vânătoare, reprezintă pentru agricultor teren de cultură, pentru silvicultor pădure, pentru turist un frumos peisaj natural autohton, pentru pescar pârâu sau baltă cu peşti şi pentru autoritatea sau activistul pentru protecţia naturii, arie naturală de protejat. În viitorul apropiat nu vom mai avea vânat, şi nu vom mai putea vâna dacă nu ne vom putea înţelege cu proprietarii terenurilor. Consensul dintre societatea vânătoare şi cea care nu vânează trebuie realizat. Trebuie să colaborăm cu majoritatea. Realitatea este că vânătoarea este o activitate secundară suprapusă peste alte domenii de activitate de bază şi din punct de vedere numeric vânătorii sunt în minoritate faţă de ceilalţi care trăiesc din folosinţa terenurilor.

6.       Principiul cunoaşterii măsurii

Trebuie să găsim cantitatea care este mai acceptabilă, şi să nu depăşim limita. De exemplu, ursul este o specie din care un vânător adevărat împuşcă cel mult un exemplar în toată viaţa, şi aceasta în funcţie de posibilităţile financiare. Nu se poate vâna fără măsură şi gratuit. Să fie vânător numai cine este conştient că aceasta necesită efort financiar şi este dispus să şi plătească.

7.       Principiul securităţii

Nu poate exista niciun vânat atât de ispititor pentru obţinerea căruia putem pune în pericol bunurile sau viaţa cuiva. Iubirea, jocurile de noroc şi vânătoarea sunt domenii unde se poate cunoaşte adevărata faţă a fiecăruia dintre noi. Aproape orice este permis în limitele legii, moralei şi securităţii.

8.       Principiul păstrării tradiţiilor

Fiecare activitate legată de vânătoare trebuie să fie însoţită de manifestări exterioare. Acestea sunt uniforma, ceremoniile, riturile, botezul vânătorului, respectarea vânatului, executarea tabloului de vânătoare, cultul trofeului, etc. Tradiţiile vânătoreşti sunt foarte bogate, şi merită să fie păstrate deoarece acestea intensifică caracterul de sărbătoare al vânătorii.

10.02.2010

Ing. Farkas Attila

Preluare din Revista de vânătoare Hubertus

Istoria, originea

În urma cercetărilor istorico-arheologice, triburile ungare, când au venit în Europa (sec. 6-9), au adus în Bazinul Carpatic pe lângă ogari și câini ciobănești și un fel de copoi cu statura mai robustă. Acest câine – copoiul – aparținea acelor „copoi tătari” denumiți de savanți, originari din Asia Centrală. Acești copoi s-au încrucișat în Europa cu aici existentul „copoi celtic” formând Copoiul Pannon, strămoșul copoiului ardelenesc și a vijlei maghiare. Din această rădăcină s-au format bineînțeles și celelalte rase de copoi ale țărilor din Europa Centrală și de Est, precum copoiul austriac, slovac, polonez și câțiva copoi din regiunea Balcanică. Denumirea oficială FCI.: Hungarian Hound -TRANSYLVANIAN SCENTHOUND-Erdélyi kopó, în latină Canis familiaris sagax braco Transylvanicus. Cuvântul „kopo” apare pentru prima dată în Oklevélszótár (Dicționar de documente Diploma de vocabular) din 1237: ”Vdornici de uilla Borost quorum nomina Itol Copou”. În 1240: „Quorum nomina sunt hec Copo Bene Ceke”. Mai târziu întâlnim cuvântul “kopou”, iar în 1788 apare sub forma de “koppo”. Semnificația cuvântului “kopó” în limba maghiară este “a prinde”, a “înhăța”, “a apuca”. (kopó, kapó, kapni, vadat elkapó= a prinde, a lua, a apuca vânatul). Primele ilustrații, desene, picturi le găsim în Szekesfehervari Codex Albensis din anii 11oo-112o – copoi cu iepure, în Képes Krónika (Cronica Pictată) din anii 1374-1376, pe miniaturile colorate vedem copoi de diferite culori, în pictura regelui maghiar Sigismund într-un codex din sec. 15 se vede un copoi în fața tronului. Pe o cupă de argint gravat din Transilvania din anii 1600 putem vedea doi copoi ajutând la o vânătoare de urși cu lancea. Familiile Rákóczi și Zrínyi aveau cei mai buni copoi, copoiul negru ungar. Este consemnat că principele Rákóczi György (1593-1648) avea ogari și copoi foarte renumiți. În curțile nobiliare ardelenești a existat un efectiv mare de câini de vânătoare. Lângă curțile nobiliare erau construite clădiri pentru copoi și crescătorii de câini (de ex. bucătărie de copoi, lăcașe pentru paznicii de copoi). Numele ocupației era canifer. Locuința caniferilor regelui, sau ai contelui era denumită după rasa de câine cu care se ocupau: ex. Kopó (satul copoiarilor), Agárdi (satul ogarilor), Ebesfalva (satul câinilor), Peszér (canifer), Vizslás etc. Paznicii de câini și copoiarii contelui Thököly István, în anul 1666,vânau în jurul localității Késmárk (Kezmarok, actuala Slovacie) cu ogari, vijle și copoi. Principele transilvănean, Apafi Mihály (1661-169o), avea 54 de vijle, 83 de copoi, 125 de ogari, nobilul Bornemissza József, în secolul al 18-lea, avea 8o de copoi și 25 de ogari. Mare vânător, scriitor și copoiar a fost contele Újfalvi Sándor (Kackó Câțcău, 1792 – Kolozsvár Cluj, 1866). Picturile lui Vastagh György (1834- 1922) făcute în anii 186o reprezintă pe Újfalvi Sándor călare alături de doi copoi și un mistreț, iar pe o altă pictură în ulei apare alături de doi copoi și un urs vânat. Până în sec. al 19-lea copoiul a fost destul de răspândit în Bazinul Carpatic.

Prima descriere a fost făcută de către Pák Dienes în Vadászattudomány în anul 1829: “Copoi este numit câinele, care cu nasul fin, cu căutarea harnică găsește, hărțuiește, gonește vânatul și între timp latră pe un ton înalt, sunător.” Avea mai multe denumiri: până în 1729 era numit Copoi Maghiar, a mai fost numit copoi de pădure (erdei kopó), copoi roșcat (vörös kopó), copoi ardelenesc cu picioare lungi și cu picioare scurte, copoi negru maghiar etc. Din denumirile de epocă reiese că nu era vorba de aceeași rasă, mai degrabă despre o familie de rase. Dovadă este faptul că la unii indivizi ai rasei și astăzi apar aceste semne deosebite. Schimbările structurale ale bazinului Carpatic – desecările, scăderea suprafețelor păduroase, sunt cauze din care vânătoarea cu copoi s-a restrâns pe zonele muntoase ale Carpaților din Transilvania și Slovacia de azi. Prima înregistrare era în 1886 în «Cartea de Origine a Câinilor de Vânătoare Maghiari» (Magyar Vadászeb Törzskönyv) – înregistrat cu numele Magyar kopó (Copoi Maghiar). În anul 1899 a fost întemeiată MEOE (Asociația Chinologică Maghiară) și până în 1944 copoii au fost înregistrați de către Magyar Vizsla Klub (Clubul de Vijlă Maghiar). În 191o au fost înregistrate câteva exemplare iar în 1941 (în nordul Transilvaniei) au fost înregistrate încă 27 de exemplare, dar cel de al doilea război mondial n-a fost favorabil pentru vânătoarea cu copoi. În Ardeal, prin anii 194o, pandurii “cu pene de cocoș” (kakastollas csendõrök) au folosit copoiul ca și câine de poliție, ceea ce pentru renumele lui de mai târziu n-a fost favorabil. În legile referitoare la vânătoare apărute în România în anii 19o6, 1921, 1932, 1947, 1976, rasa a fost declarată fiară răpitoare așa că rasa aproape a dispărut. Aceste ordine au decimat serios efectivul și așa redus al copoilor. Probabil pe lângă motive ideologice, aveau și motive de gospodărire a vânatului. Între anii 1944 și 1969 n-a fost înregistrat niciun cuib, după evidența FCI rasa s-a stins total. Totuși în mâna “vânătorilor țărani” au mai rămas copoi (de exemplu și Bogdán Imre -FCI arbitru internațional – după 1944 a avut copoi ardelenesc). Așa că atunci când în anii 196o Dr. Gyõrffy Lajos, medic veterinar al Federației Maghiare a Vânătorilor și Dr. Fodor Tamás, biolog au început să caute exemplare de sânge pur în Ungaria, au venit și în Transilvania pentru împrospătarea de sânge. Prin Bogdán Imre și mai ales prin Dr. Bodor László, medic în Sighetu Marmației, au ajuns la Nyisztor Péter din Sighet, care a avut 7-8 copoi ardelenești rasă pură. De la el au fost cumpărați doi căței, care au fost duși în Ungaria și au fost depuși în Grădina Zoologică din Budapesta fiind numiți Mózsi de Grădina Zoologică (mascul) și Réka de Grădina Zoologică (femela). Mai târziu au găsit și alți copoi ardelenești de rasă pură, care au fost folosiți pentru împrospătarea de sânge. Așa a început revitalizarea rasei cu conducerea lui Dr. Anghi Csaba și a lui Dr. Szederjei Ákos.

În 1966 FCI oficial a recunoscut rasa cu numărul de standard 240/a, iar în 1968 l-a înlocuit cu numărul 241. Ulterior standardul a suferit mai multe modificări, dar de fiecare dată se vorbea de două varietăți. La ultima modificare de standard din 2ooo, nu se știe de ce, a fost omisă descrierea detaliată a varietății cu picioare scurte, doar la “Scurtă istorisire” se amintește de această varietate a rasei. Totuși, varietatea de picioare scurte de culoare galben roșcat-albă exista și în Ungaria și în România. În 2004 Guvernul Ungariei a declarat patrimoniu național rasele de origine maghiară, inclusiv Erdélyi kopó (copoiul ardelenesc) prin Anexa 32/2004 (IV. 19) Decizia OGY. Cea mai precisă descriere a rasei provine de la ornitologul și vânătorul Czynk Ede (Brașov, 1851– Brașov, 1899), apărută postmortem în revista de vânătoare în limba germană Waidmannsheil! din anul 19o1 XXI. Nr. 3-4: Die Siebenbürger Bracke. El a postat și câteva poze cu copoii din Sibiu. “…domnii de la țară au organizat vânători bine concepute cu durată de mai multe zile, chiar săptămâni, cu participarea iobagilor, la care întotdeauna au fost prezenți câțiva copoi prinși la lesă, care fie că ei au scotocit vânatul, fie că au fost hărțuiți de oameni, au gonit în fața pușcașilor. Tatăl meu, care s-a născut în 1798, chiar și la vârsta de 84 de ani abia dacă avea fire de păr alb, povestea că bunicul – care a trăit 89 de ani – în tinerețe a vânat zimbrii în munții Gurghiului. La asemenea vânători un rol fundamental îl aveau copoii dârji, puternici, care au mânat zimbrul uriaș, l-au adus în bătaia puștii sau l-au oprit. Ne aducem aminte atât bunicul meu,cât și tatăl meu și eu, că de fiecare dată s-a întâmplat la fel. Cu cca. 4o-5o de ani mai înainte, cu ocazia schimbului de comerț cu Levante, au ajuns în țară și câini străini, dar aceștia n-au putut rezista față de bine stabilizata rasă, denumită Siebenbürger Bracke. Copoii noștri s-au răspândit în tot Ardealul. Atât vânătorii orășeni, domnești, cât și cei de rând îl folosesc și în prezent. Găsim în mod deosebit copoi de foarte bună calitate în zonele montane, păduroase pe întinderea cea mai mare a țării. Câinii pe scurt sunt numiți “Jagdhund” (câine de vânătoare) sau “brackirer” (mânător) mai rar “Bracke” (copoi). Maghiarii-secui îl numesc “kopó”, de aici vine în limba română denumirea de “copoi”. Sașii din Ardeal îl numesc la fel “Jochtangd” (Jagdhund), denumirile Kapo sau Kopó le folosesc mai des. Cele din urmă denumiri au fost preluate de la secui și de români, aceștia trăind în jurul lor.”

Caracterizare generală, folosire.

Copoiul ardelenesc este una din cele mai elegante rase de câini. Este câine de vânătoare străvechi unguresc, caracteristicile i s-au format datorită condițiilor specifice de climă, de relief și condițiilor de vânătoare. Toată înfățișarea denotă noblețe si armonie. Mână și oprește excelent, poate fi folosit pentru căutare și pentru munca de limier. Mirosul deosebit de dezvoltat, caută perseverent pe urmă rece, pe urmă proaspătă, chefnește caracteristic, în timpul gonirii latră pe un ton înalt, răsunător ce se aude departe. Răpitoarele mai mici cu păr sunt sugrumate, vânatul mare mânat și oprit. Latră persistent vânatul oprit sau rănit. Lucrează individual și departe de conducătorul lui, cu ocazia unei vânători aleargă chiar și 8o-1oo km. Totdeauna se întoarce la locul de pornire. La munca lor caracteristică se folosesc haite mici compuse din trei-cinci copoi, dar lucrează și individual. În Europa se cunosc două feluri de vânători cu copoi, cel apusean și cel răsăritean. Scopul celui apusean este ca haita compusă din mulți copoi să captureze vânatul. Astăzi scopul este mai mult unul sportiv, un cros călare, iar vânătorii călare să se distreze bine. Vânătoarea în stil răsăritean se desfășoară cu unu-trei copoi. Scopul este scularea vânatului care ziua nu se mișcă și gonirea lui către vânătorii care stau pe trecători. Copoiul ardelenesc nu este potrivit pentru vânătoare cu haită de copoi tip apusean. Contele Széchenyi István (1791–1860), baronul englez John Paget (18o8-1892) în 1842 la Câmpia Turzi, baronul Wesselényi Béla (1847-19o4) la Jucu au încercat folosirea în haită a copoiul ardelenesc, dar fără reușită. Rolul principal al copoiului este ținerea urmei fără abatere și căutarea rapidă a unor teritorii imense, lucru pentru care nicio altă rasă nu este potrivită. Copoiul este un câine independent – așa și trebuie să fie – de multe ori lucrează la kilometri distanță de stăpânul său și trebuie să rezolve anumite situații. Copoiul este conștient de valoarea sa și greu se poate dresa. Rănile serioase nici nu le sesizează, dar o apostrofare minimă îl influențează în așa fel încât zile întregi devine inutilizabil. Dacă este învățat cu îndemnare, cu răbdare se poate ajunge la ei la orice, ce poate face un câine, dar zgarda cu cuie, bâta, biciul, în general pedeapsă corporală îl distruge. Nu îi place urmărirea la lesă lungă. Cum se încordează lesa, devine nervos, iar după câteva repetări pierde orice chef de lucru. La goană de mistreț, în măsura posibilităților, să aducem numai câini care au avut contact cu mistreții cel puțin în țarc. Foarte important este să cunoaștem stabilitatea sistemului nervos al câinelui. Parțial trebuie să știm cum reacționează la focul de armă, deoarece la vânătoare cu goană se trag multe focuri de armă, iar un câine cu sistem nervos labil cade în panică și fuge. Pe de altă parte trebuie să fie indiferent și față de gonași, deoarece aceștia strigând și lovind copacii, pot provoca cu ușurință un atac din partea unui câine cu înclinație agresivă. Este o treabă norocoasă dacă prima vânătoare se desfășoară în țarc, deoarece posibilitatea ca să se piardă câinele este minimă și este posibil să se întâlnească cu mistrețul. Crește și posibilitatea ca mistrețul să fie împușcat chiar în fața lui, în felul acesta copoiul va avea senzația de reușită, mai repede îndrăgește goana de mistreț decât să îndrăgească gonirea căpriorilor. La introducerea copoilor (în general a câinilor la mistreți) trebuie să ne străduim ca începătorul să nu poată greși, să nu devină vânător de cerbi sau de căprioare. La vânătoare în țarcuri, copoiul se obișnuiește să se caute în fața liniei de gonași și la ce distanță să mâne vânatul. Pe terenuri libere este bine ca la pornirea liniei gonașilor copoiul tânăr să fie condus la lesă lungă în raport de teren, deoarece cerbul sau căprioara mai sensibilă se întoarce la începutul goanei. Este bine ca în asemenea situații să nu dăm drumul câinelui pasionat până ce „colegii” mai experimentați nu dau de mistreț. În acest caz lătratul de gonire aproape că îi îmbată pe ceilalți copoi, și mai ales cei tineri vor alerga peste munte și punte în direcția lătratului. În asemenea cazuri să desfacem totul de pe copoi nu cumva să se agațe în vreo creangă puternică sau într-un gard. Dacă avem un copoi antrenat și capabil chiar și prima dată nu va istovi vânătoarea pe durata întregii zile. Este eronată părerea că mărimea copoiului poate fi defavorabilă față de mistreț în deset. Părerea celor care vânează cu copoi ardelenești este: chiar dacă se mai întâmplă răniri, nenorociri ce se termină cu moartea câinelui, acestea sunt rare. Aceasta se datorează faptului că, în general, copoii nu se prind în vânat, respectând distanța potrivită, au grijă de sine. Este o însușire foarte bună a multora dintre copoi puternica înclinație de a boci lângă vânatul căzut, ceea ce este foarte util și se poate dezvolta. Mistreții răniți și ascunși în deset trebuie semnalizați la locul exact și îndelungat, până când vânătorul îi dă lovitura de grație. Nici în acest caz nu este potrivit dacă copoiul se prinde de mistrețul rănit și culcat deoarece îndeamnă la fugă și împiedică vânătorul în ochire. S-a întâmplat ca după terminarea goanei, când se considera că toți mistreții împușcați au fost adunați, unul din copoi, rămas liber, a cercetat teritoriul apropiat și a găsit un mistreț neobservat, mort în vegetația deasă, pe care l-a bocit până ce a fost adunat. Dacă n-ar fi fost găsit de copoi și semnalizat perseverent, vânatul ar fi fost pierdut. Obiceiul copoilor de a se pierde deseori la vânătoare pe terenuri mari, nu s-a adeverit întotdeauna. Este adevărat că nu după fiecare goană adunăm tot atâția copoi ca și la pornire, dar la terminarea zilei de vânătoare copoii se reîntorc. Bineînțeles nu este scopul nostru, câinele să colinde singur pădurea, dar copoiul tânăr, obișnuit cu modul actual de vânătoare va înțelege și va respecta marginile goanelor. Numai în cazuri extreme poate să se piardă. Câinele trebuie obișnuit cu metodele actuale de vânătoare. A organiza mai multe goane într-o zi, a parcurge distanțe mai mari între corpuri de pădure cu mașinile de teren este o provocare pentru orice câine. Deseori nu copoii rămân în urmă, ci noi nu avem răbdare să îi așteptăm. Copoiul ardelenesc are un caracter liniștit, echilibrat, totodată hotărât și este temperamental. Nepretențios și ușor adaptabil, nu latră nemotivat. Față de străini este rezervat și bănuitor, dar ține mult la stăpânul lui, pe care îl și apără. Datorită curajului și a fidelității poate deveni un bun câine de pază.

Este prăsit în două varietăți. Una a copoiului ardelenesc cu picioare lungi, cealaltă cu picioare scurte. Cele două varietăți diferă la mărime, culoare și păr. Copoiul cu picioare lungi are înălțimea la greabăn de 55-65 cm, culoarea de bază este negru catifelat cu semne roșii – galbene închise și albe. Copoiul cu picioare scurte la greabăn are 45-5o cm, culoarea de bază roșcată, semne albe apar și la el. Dar să vedem ce scrie Czynk Ede in 19o1: „Copoiul ardelenesc în general este ceva mai mare decât câinii de talie mijlocie, înălțimea medie la greabăn este de60-65 cm. Câinii folosiți de români la capre negre în munți sunt numai de 60 de cm, sau chiar mai mici. Dar acești copoi mici, de cele mai multe ori sunt rezultatul unei întrețineri mizerabile, urmările hrănirii și a consangvinizării. Lăsat după voia lui, un asemenea câine cu foame de lup umblă peste tot, mănâncă cele mai oribile lucruri, și încearcă să prindă undeva câte un iepure. Dacă reușește, după aceasta va fi pe drumuri zi și noapte și va vâna tot timpul. Forma capului copoiului ardelenesc seamănă cu cel al copoiului austriac. Partea superioară a craniului este mai puțin rotunjită, linia de mijloc mai puțin pronunțată. Pielea de pe cap nu are riduri, buzele nu atârnă. Urechile de mărime mijlocie, trase peste ochi ajung peste ei. Pe la mijloc sunt mai lați, mai jos subțiindu-se se rotunjesc. Mai sus, începând fără răsucire atârnă lângă cap. Ochii curați de mărime mijlocie, cu expresie binevoitoare la unii câini au chiar o privire plăcută. Culoarea este gălbui-brună, rareori mai închisă. Gâtul cu salbă lungă are riduri. Spatele destul de lung are crupă teșită. Pieptul nu este foarte larg, mai mult adânc decât în formă de doage, burta puțin suptă. Coada lungă, puternică și uniformă, treptat se subțiază. De la mijloc până la vârf este încovoiat în sus, la mulți câini în timpul căutării ajunge aproape pe spate. Picioarele anterioare sunt drepte, articulația cotului nu iese în afară. Umerii sunt oblici. Picioarele posterioare: fesele nu sunt foarte dezvoltate, partea de jos bine alungită nu este îndoită. Din spate privit nu are coate de vacă ci regulate. Nu pe toți câinii apar gheare de lup. Unii vânători apreciază mai mult copoii născuți cu gheare de lup. Laba picioarelor este rotundă, bine închisă, degetele puternice, pernițe tari și gheare puternice. Părul mai aspru și scurt, deși mai lung decât la alte rase cu păr scurt (ex. Pointeri) este mai dur la pipăit, lucios, îndesat. Copoi cu păr lung sau mai lung, rareori se pot vedea. Culoarea, în marea majoritate a cazurilor, este negru – catifelată cu semne galbene mai accentuate sau mai palide. Apreciați sunt câinii negri cu semne roșiatic-galbene, cu două puncte deasupra ochilor, cu aceeași culoare pe falcă și pe partea interioară a picioarelor, dar cu un alb curat pe piept. Negri curați, la care semnele galbene sunt de un maro închis sunt rare precum și cei suri-maro sau galbeni spălăciți, care chiar dacă sunt buni la lucru, denotă lipsă de rasă curată. Pe lângă copoi negri, sunt crescuți în număr destul de mare și copoi de culoare galben – maronie cu semne mai deschise și cu pată albă mai mică sau mai mare pe piept. În cazul ambelor culori deseori apare și laba picioarelor albă. În munți, mai ales la vânătorile de capre negre, sunt folosiți acești mai mici copoi roșiatici. În ceea ce privește educarea și dresarea copoilor, putem spune prea puține lucruri, deoarece de un dresaj ca la câinii de aret nici nu poate fi vorba. Câinele tânăr este purtat cu cei mai în vârstă, până devine independent. Dacă nu avem la îndemână câini buni, ne ajută nasul și instinctul de gonitor. Vânătorul conduce câinele tânăr pe urmă sau pe dâră, și deseori el găsește vânatul înaintea câinelui, pe urmă lasă totul pe seama copoiului. Totul depinde de părinți buni. În 1938 în revista Carpați nr. 2 A. Popovici scria așa: „În anul 191o am avut ocazia sa-mi procur un căpău de rasă, de care pe atunci se mai găsea și le ziceam „căpău ardelenesc”.(…) Avea pieptul lat, format admirabil, picioarele înalte caracteristice iutelui, spatele drept și o voce adâncă și puternică. Pe spate era negru, pe burtă și picioare galben închis, pieptul galben închis cu o stea albă în mijloc. Se numea Villám, pe românește Trăsnet.”. Ionel Pop (1889-1985), în anii 193o, tot în revista Carpați scrie câteva detalii despre varietatea cu picioare scurte: „”Ardeleneștii” erau câini ușori, cu trup zvelt, îmbinau o impresie de delicatețe cu profilul vânjos al mușchilor. Mai mici la stat decât copoii obișnuiți, aveau capul modelat fin, cu botul cam ascuțit, ochii brun închiși, cu o expresie de blândețe abia găsită la alte rase. Caracteristică le era culoarea părului neted: păr galben-roșiatic, unicolor, fără nicio nuanțare. Gulerul alb ca zăpada, dunga de pe frunte, uneori albul fluierelor picioarelor se tăia în margini precise, fără treceri. Albul de pe cap se întindea pe șaua botului, până la nasturele negru al nasului. Erau câini blânzi, foarte atașați omului și casei, deosebit de sprinteni în urmărirea vânatului, aveau nas excelent și de obicei vânau dând glas înalt, sonor.” La varietatea cu picioare lungi corpul s-a format pentru alergare pe distanțe lungi, cu osatură de atlet, nici dură dar nici subțire. Uscățiv, mușchiulos, are o mișcare echilibrată, elegantă. Varietatea cu picioare scurte este puternică, nu este scurtă la picioare, este clădită armonios. Este un câine robust, osos dar nu greoi, cu aparență elegantă. Cel cu picioare lungi era folosit la vânat mare, iar cel cu picioare scurte pe terenuri acoperite la vânat mic sau pe terenuri stâncoase la vânătoare de capre negre.

STANDARDUL FCI Standard Nr. 241 / 13.09.2000 / GB Hungarian Hound-TRANSYLVANIAN SCENTHOUND- Erdélyi kopó

ȚARA DE ORIGINE: Ungaria STANDARD FCI: 241 DATA PUBLICĂRII STANDARDULUI: 06.04.2000.

UTILIZARE: Copoi capabil să vâneze singur, la mare distanță de stăpân. Este în mod deosebit capabil să depună muncă de limier și să urmărească vânatul de talie mare. Când descoperă o urmă proaspătă, dă glas pe un ton plângăreț. Odată pornit pe urmă, glasul lui, sonor și cu tonalitate înaltă, se aude de la mare distanță. Hartuiește vânatul și îl îndreaptă pe linia de tir. În general lucrează singur sau în cuplu.

CLASIFICARE FCI: Grupa 6 – Copoi și rase înrudite, Secțiunea 1.2: copoi de talie medie. Cu probă de lucru SCURT ISTORIC: Avem de-a face cu o rasă ungurească foarte veche, a cărei evoluție și dezvoltare au fost influențate de condițiile climaterice, geografice și de stilurile de vânătoare. A cunoscut perioada de glorie în evul mediu, când Copoiul Ardelenesc era câinele de vânătoare preferat de nobilime. Cu timpul, dezvoltarea agriculturii și silviculturii a făcut ca rasa să fie utilizată doar în zonele înalte și împădurite, greu accesibile, din Carpați. Ca urmare a terenului foarte variat, au luat naștere doua varietăți de Copoi Ardelenesc – Copoiul Mare și Copoiul Mic de Transilvania – dar s-au făcut permanent împerecheri între cele două varietăți. La origini, Marele Copoi Ungar era utilizat pentru vânătoarea animalelor mari, iar cel mic pentru vânatul de talie mică (vulpe, iepure) pe terenuri acoperite, precum și pentru vânătoarea de capre, în regiunile stâncoase. La începutul secolului al XX-lea, Copoiul de Transilvania era aproape dispărut. Creșterea și selecționarea lui au fost reluate în 1968, iar astăzi există un șeptel important, din varietatea de talie mare, în Ungaria și în regiunile învecinate din România. Varietatea de talie mică a dispărut.

ASPECT GENERAL: Forma și portul capului, proporțiile corporale, membrele puternice și musculoase, precum și inserția cozii corespund tipului de copoi din Europa Centrală. Este vorba despre un Brachet de talie medie. Structura corporală a copoiul ungar este adaptată pentru a ține urma pe distanțe lungi. Are o constituție atletică și osatura lui nu este nici grosolană, nici fină.

PROPORȚII IMPORTANTE: Raport cranio – nazal aproape unitar. Înălțimea la greabăn și lungimea corpului corespund raportului de 10/11.

COMPORTAMENT/CARACTER: Este vivace, curajos și tenace. Caracteristicile temperamentului său sunt calmul și echilibrul. În același timp este ferm și plin de temperament. Suportă cu ușurință condiții climaterice extreme.

CAP: Tipic de copoi, destul de lung, dar nu ascuțit. Diferențele între cele două sexe sunt bine marcate. Regiune craniană: pielea de pe cap este bine întinsă și nu formează pliuri. Craniu: ușor bombat, protuberanța occipitală nu este accentuată. Arcadele sprâncenelor sunt slab marcate. Stop: puțin pronunțat. Regiune facială: Trufa: nu este prea aplatizată și are culoare neagră. Nări larg deschise cu aripi mobile. Bot: Linia nasului este dreaptă. Buze: uscate și bine lipite. Mucoase de culoare neagră. Maxilare / dinți: maxilare puternice, dinți solizi și bine dezvoltați. Mușcătura în foarfecă, dantura completă. Obraji: rotunjiți și slab dezvoltați. Ochi: de dimensiune medie, migdalați, ușor oblici, de culoare brun închisă. Pleoape bine întinse pe globul ocular. Urechi: prinse la semiînălțime, nu sunt prea grele. Cad de-a lungul obrajilor fără să formeze pliuri. Pornind de la bază, ele se lățesc, pentru ca apoi să se îngusteze către vârful rotunjit. Când sunt îndreptate înspre față, ele acoperă ochii, dar, în general, nu îi depășesc prea mult.

GÂT: de lungime medie, cu musculatură puternică. Pe fața lui interioară, pielea este ușor plisată. O ușoară salbă este tolerată.

CORP: de formă dreptunghiulară. Linie superioară: dreaptă. Greabăn: accentuat. Spate: pornind după greabăn, este drept, cu musculatură bine dezvoltată. Zona renală: la femele se tolerează o regiune lombară un pic mai lungă. Crupa: ușor înclinată. Piept: sternul nu este proeminent. Cutia toracică este lată, lungă și nu prea coborâtă. Secțiunea transversală a cutiei toracice este ovală, aproape rotundă, pentru a asigura o bună capacitate respiratorie. Linie inferioară și abdomen: abdomenul nu este decât ușor ridicat.

COADA: este puternică și prinsă la semiînălțime. În repaus treimea inferioară a cozii este ușor curbată în sus. Dacă este posibil, ea depășește cu unu, doi centimetri articulația jaretului. Atenție, coada este ridicată deasupra nivelului spatelui, dar nu încovrigată. Coada nu se scurtează.

MEMBRE ANTERIOARE: susțin corpul asemenea unor coloane. Văzute din față sunt paralele și destul de depărtate, datorită lățimii pieptului. Umeri: omoplat bine muscularizat, suficient de lung și moderat înclinat. Coate: bine lipite de cutia toracică. Antebrațe: drepte și simetrice. Labe anterioare: mari, cu degete strânse, puternice și cambrate. Cuzineții plantari sunt groși, fermi și rezistenți. Unghii solide, cât se poate de negre. MEMBRE POSTERIOARE: în staționare, câinele este ușor campat pe spate. Posterioarele sunt bine muscularizare. Coapse: lungi. Jareți: coborâți. Metatarsiene: drepte și paralele. Labe posterioare: mari, cu degete strânse, puternice și cambrate. Cuzineții plantari sunt groși, fermi și rezistenți. Unghii solide, cât se poate de negre. Pintenii trebuie să fie eliminați.

ALURI: pas alungit, acoperind bine terenul. Nu merge niciodată cu pași repezi și scurți. Trapul are o bună amplitudine. Galopul este extraordinar susținut. PIELE: de grosime medie. În special în zona gâtului ea este un pic relaxată, dar niciodată plisată. Pigmentație de culoare închisă. Suprafețele fără păr sunt negre.

ROBA: Păr: tot corpul, inclusiv partea inferioară a abdomenului, este acoperit cu păr scurt, strâns, drept, strălucitor și bine culcat pe piele. Pe gât, pe greabăn, pe fața posterioară a coapselor și pe fața inferioară a cozii, părul este mai lung decât pe celelalte zone corporale. Poate forma vârtejuri și creste. La atingere părul este dur. Subpărul este prezent. Culoare: culoarea de fond este neagră. Pe sprâncene există întotdeauna un marcaj de foc, de culoare nu prea închisă, de forma unui punct. Pe bot și pe membre există, de asemenea, marcaje de foc. Marcajele sunt întotdeauna bine delimitate de fondul negru. Pe bot poate fi găsit un marcaj alb; acesta poate lua forma unei dungi care merge până pe frunte, se prelungește până la gât, formând un guler, poate continua pe front și pe piept, înglobând membrele până la labe. Poate exista, de asemenea, un marcaj alb la extremitatea cozii. Este de nedorit ca albul să depășească 1/5 din suprafața corpului.

TALIE ȘI GREUTATE: Înălțimea la greabăn: 55-65 cm. Nu numărul centimetrilor este determinant, ci armonia exemplarului și impresia generală. Greutate: min. 25 Kg.

DEFECTE: Orice abatere de la punctele de mai sus va fi considerată defect, iar penalizarea acestuia trebuie să fie direct proporțională cu gravitatea abaterii. DEFECTE ELIMINATORII: • regiune craniană și facială prea înguste, prea lungi sau rotunjite; • stop prea mult sau prea puțin accentuat; • bot scurt; • dantura defectuoasă; • urechi ușoare, semănând cu cele ale terrierilor sau ale ogarilor; • păr sârmos, păr moale, ondulat, rar; • culoare maro sau albastră, cu marcaje; • agresivitate, instabilitate psihică. NOTĂ: Masculii trebuie să aibă două testicule evidente, normal dezvoltate și complet coborâte în scrot.

Bibliografie: Mulțumesc inginerului Bogdan Emerich FCI, arbitru internațional, președintele Clubului Copoiul Român pentru ajutor, pentru corectarea și lecturarea acestui studiu.

1. Kovács Ágnes Az Erdélyi kopó alkalmazása a magyar vadgazdálkodásban 2001/5

2. Kiss Boglárka Erdélyi kopó fajtabemutató A Vadászkutya, 2007/3

3. Czynk Ede Die Siebenbürger Bracke Waidmannsheil! 1901/3-4

4. Bolyky Miklós Vadászati jegyzetek Thököly István idejébõl in. Vadászörömökvadászörökségünk szerk. Motesiky Árpád 2004

5. Dr. Tóth Zoltán Az erdélyi kopó in. Hunor vadászkönyv 185-189.

6. Laurențiu Florin Puicin Considerații istorice cu privire la originea raselor de câini ciobănești românești

7. Ionel Pop Tusi în. Carpați 1933-1948

8. A. Popovici Ceva despre canele de mistreți în. Carpați 1938

9. Gálfalvi Gábor Székelykeresztúr és vidéke vadászatának múltja és jelene Székelykeresztúr 2oo3

10. Dr. Kelemen Attila (interviu) Az erdélyi kopóról in . Nimród 1999 ianuarie

Tõkés Lóránt Cristuru Secuiesc Székelykeresztúr 2o1o

Preluare din Revista de vanatoare HUBERTUS

]]> http://www.vanatoare.info/caini-de-vanatore/copoi/feed/ 0 http://www.vanatoare.info/arme-munitii-optica/caracteristicile-muni%c8%9biei-ideale-pentru-vanatoarea-la-caprior/ http://www.vanatoare.info/arme-munitii-optica/caracteristicile-muni%c8%9biei-ideale-pentru-vanatoarea-la-caprior/#comments Wed, 21 Jul 2010 22:10:29 +0000 Claudiu http://www.vanatoare.info/?p=780

Căpriorul, în comparație cu celelalte specii de vânat din Europa, are o constituție corporală destul de fragilă. Lipsește atât osatura tare cât și musculatura puternică. Nici pielea nu opune o rezistență mare proiectilului. Inafară de cartușele proiectate pentru alte specii, mai mari, cu câtva timp în urmă s-au proiectat și cartușe speciale pentru căprior, de ex. 5,6×50 R Magnum sau 6×70 R.

Căpriorul oferă numai o suprafață mică de tragere, de aceea muniția utilizată trebuie să fie precisă. Ideal ar fi un proiectil precis, cu razanță mare, care la impact să se deformeze controlat, să oprească vânatul instantaneu dar fără să producă daune mari.

Raportul următor analizează datele culese în Germania, pe câteva sute (~800) de căpriori vânați și cuprinde calibre tipice pentru căprior – 5,6; 6; 6,5 mm și se axează pe daunele produse vânatului de diverse proiectile.

Formarea de hematoame nu poate fi evitată în totalitate, existând exemple de căpriori loviți la câteva sute de metri distanță, la câteva zeci de minute interval, cu aceeași armă și același tip de proiectil, aproximativ în aceeași regiune corporală și la care daunele produse au fost foarte diferite.

Cartușele mai “tari”, așa numitele calibre universale, ca și calibrele pentru vânat mai mare – 8×57, 9,3×62, sau 9,3x74R, produc daune mari, de cele mai multe ori și nu fac obiectul acestui studiu.

Distanța medie de tragere la căprior, în Germania, este de 90 m, cu maxima de ~ 200 m. Un trăgător bun cu o armă la fel și un suport pe măsură poate împinge această distanță până la 250 maxim 300 m, dincolo de care, indiferent de combinația armă-cartuș nu este recomandabil să se tragă. Pentru aceste distanțe sunt necesare proiectile de viteză și razanță mari pentru a evita corecțiile de ochire cu distanța ce trebuie făcute la proiectilele “lente”.

Legislația impune limite în toată Europa la cartușele folosite (ca și la noi în țară), diferind doar măsura acestor limite. De ex.: în Germania limita vizează energia proiectilului la 100 m, care trebuie să fie >1000J, în consecință, calibrul minim este 222 Rem.; în Italia este limitată dimensiunea minimă a cartușului – 5,6 calibrul și > 39 mm tubul; în România limita este 5,6 calibrul xxx masa proiectilului și 43 mm lungimea tubului; etc.

Calibrele .222 Rem, .223 Rem, .22 PPC, .22-250 Rem, 5,6×50 R Mag. au dat rezulatate bune la acest vânat. Chiar și cartușul foarte razant .22-250 Rem a dat rezultate bune, hematoamele nefiind mari. Deseori, nici nu au apărut hematoame. La cartușele .222 – .223 Rem rezultatele au fost bune până la 200 m: urmele de împușcare lipseau deseori ca și orificiul de ieșire. Distrugerile carcasei au fost minime chiar în cazul în care proiectilul a întâlnit oase mari. La fel de bun s-a dovedit 5,6×50 R Mag. Cel mai mult au dezamăgit 5,6×57 și 5,6×52 R care au lăsat urme considerabile.

Aceste calibre au, însă, dezavantajul că pot fi foarte ușor deviate de vânt sau obstacole întâlnite în cale (frunze, crenguțe). Deasemenea, proiectilele cu masa mică își pierd viteza mai repede, ca urmare și energia la distanțe mari.

Trecând la calibrul mai mare – 6 mm – acestea au avut ca rezultat, de cele mai multe ori, o urmă de ieșire, mai bine evidențiată decât cea de intrare. Producând doar hematoame minime, cartușul 6 mm PPC s-a dovedit un cartuș de primă clasă. Ca și .243 Win ce a creat o bună impresie. Cartușul 6 mm Rem a produs, chiar și la distanțe mari, cele mai evidente hematoame. La fel și 6 mm Freres. Cartușul 6×70 R este cu siguranță modern însă este departe de a fi “minune” pentru că și în acest caz hematoamele sunt mari.

Calibrul 6 mm are avantajele că lasă urme de împușcare, suficient de “discrete” și că este mult mai puțin sensibil la vânt. Cu acest calibru se poate trage și la distanțe mari.

Trecând la calibrul următor – 6,5 mm – cele mai bune rezultate au fost date de .250 Savage, calibru pentru care, de altfel, Mauser a proiectat modelul 98 pentru vânătoarea la căprioare. Un cartuș la fel de bun a fost .257 Roberts, deși un pic prea puternic. Cartușele .25-06 Rem, . 264 Win Mag., ca și variantele europene în calibrul 6,5 mm (6,5×55 Swedish, 6,5×57, 6,5×65, 6,5×68) au avut efect bun, urma de împușcare este clară însă, deseori, au ca rezultat hematoame mari și degradarea carcasei vânatului. Toate aceste 6,5 sunt mai potrivite la distanțe mari. Un compromis reușit a fost .260 Rem acesta nefiind exagerat de puternic. Aceste calibre au avantajul că pot fi folosite și la specii mai mari de vânat. (Interzis, deocamdată în România sub 7 mm la mistreț, cerb, etc.)

In ceea ce privește proiectilele folosite, cel mai bine se comportă proiectilele conice cu vârf ascuțit, cu deformare controlată, minimă. Rezultate foarte bune s-au obținut cu proiectilele omogene, fără plumb – Barnes X, Naturalis, Reichenberger – foarte precise și eficiente la căprior. Proiectilele cu manta de cupru subțire, miez de plumb omogen și vârf rotund sau aplatizat au dat rezultatele cele mai proaste – deformare mare cu distrugeri mari în țintă.

Traducere după Roland Zeitler, DWJ

Câteva considerații personale.

Autorul nu analizează calibrele moderne “short action magnum” și “super short magnum” care au o, deocamdată, o slabă difuziune în Europa și în particular Germania (nemții fiind foarte tradiționaliști la vânătoare) ca și în țara noastră, de altfel.

Deși, după cum spune și autorul mai sus citat, proiectilul/cartușul (ca și arma) ideale nu există, câteva considerații tot se pot face în ceea ce privește situația particulară de la noi din țară. După părerea mea, problema se pune în două moduri: unul – aspectul financiar; al doilea – considerațiile balistice.

In cazul în care suportul financiar permite achiziționarea unei arme dedicate pentru căprior (capră neagră) atunci recomandarea este pentru o carabină “bolt-action”, cu țeavă lungă (60-66 cm), într-un calibru 6 mm, eventual magnum, dotată cu o lunetă de calitate cu factor de mărire mare (cel puțin 6x) sau variabilă și luminozitate cât mai bună (minim 40, recomandabil 50). Ca proiectil se va alege unul “ascuțit”, din gama medie-ușoară de greutăți a calibrului, recomandat un proiectil omogen modern. La alegerea calibrului este bine să se țină seama și de posibilitatea de achiziționare a cartușelor, de difuziunea și accesibilitatea lor pe piață. Odată investiția în armă depășită este recomandată achiziționarea cartușelor din gama superioară de preț (de cele mai multe ori acesta este justificat prin performanțele muniției – precizie și mai ales constanță). Această combinație armă/proiectil va satisface cele mai multe din cerințele întâlnite în teren: precizie, energie, distanță de tragere, precizia ochirii în condiții de luminozitate mai proastă, efect asupra vânatului etc.

In cazul în care, pentru una, două ieșiri pe an (căprior și/sau capră neagră), investiția într-o armă dedicată este “exagerată” și intenționăm să vânam și specii mai mari (mistreț, cel mai frecvent) atunci “ideal” este un calibru așa zis universal – 30-06, 7×64 – eventual un magnum într-un calibru de peste 7 mm (să fie permis de lege!!!) cu proiectil din gama inferioară de greutăți, cu caracteristicile menționate mai sus. Ca lunetă, ori o variabilă cu minimul pe la 2,5-3 (și pentru goană), ori o lunetă dedicată pentru distanță mare. Din punct de vedere al tipului de armă, tot un “bolt action” ar fi de preferat deși, nici o semiautomată nu ar fi departe ca performanțe la distanță (avem în vedere că în această situație distanța de tragere va fi limitată la <200m) și s-ar potrivi mai bine la mistreț, unde ieșirile sunt mai dese. Cu rezultate nu departe de “ideal” se poate alege și o basculantă ghintuită, fie ea cu una sau două țevi, alăturate sau juxtapuse, o mixtă (disponibile și într-o fascie de prețuri mai accesibile) sau un drilling (cu banii pentru un drilling cumperi două carabine!).

In fine, în cazul în care nu dispunem de suportul material pentru a achiziționa o armă cu glonț, un proiectil subcalibrat modern, tras dintr-o țeavă lisă, la distanță sub 100 m este cel mai potrivit pentru căprior. Costă ceva cartușul dar rezultatele pot fi pe măsură. Oricum, pentru cinci cartușe pe an (3 de reglaj, max. 2 în țintă) investiția merită.

Cu speranța că am deschis măcar o bază pentru discuții, al dumneavoastră

Autor, violiv (dr. Viorel Pop)