Conceptul in sine e mai vechi, de pe vremea cand si englezii dadeau trupelor asa numitul “jungle carbine”.  Cei care au pus lunetele in fata, au fost cred, nemtii.  Se preteaza la vanatoarea pe dibuite, in zone bine acoperite de paduri.  Conceptul lui Jeff Cooper a fost unul excelent, si au trebuit multi ani pana sa fie produsa prima arma.  El si-a facut cateva din modele mai vechi de Mauser, la care le-a subtiat teava si le-a facut culata mai usoara.
Steyr a reusit sa scoata modelul cu pricina dupa gustul lui Jeff Cooper, dar au fost si probleme.  In primul rand e pretul.  Arma e foarte scumpa, ori singura, ori in pachet cu luneta Leupold… e cam dublu fata de oricare ale model.  Pretul este insa un parametru subiectiv.  Excelenta are si ea pretul ei.

Din cele observate de mine, se desprind cateva bune, si cateva rele:

Cele bune:
- e “push feed”, adicatelea cartusele nu sunt apucate de gheara extractoare imediat la iesirea din magazie.  Asta inseamna ca manevrarea se face usor, incarcarea munitiei aditionale cate una e posibila si usoara.
- are un loc pentru magazie in pat.  Stiu ca nimeni nu planuieste sa traga 10 cartuse dupa vre-o vietate, dar aici discutam de arma, nu de cinegetica.
- are bipod inclus.
- este usoara, dar teapana.  Toata arma inspira incredere si vine bine la purtat.
- tragaciul e cu doua stagii.
- foarte precisa relativ la configuratie.

Cele mai putin bune:
- arcul percutor e prea usor; se intampla cu multe sa nu detoneze capsa din prima.  Se poate ajusta forta arcului (un plus pentru design) dar atunci armarea (prin manevrarea boltului dupa foc) devine grea, incetinind toata miscarea.  Jeff Cooper a fost intrebat despre asta, si a replicat ca arma lui nu sufera de problema asta.  Cred si eu.
Cu arma pe care am folosit-o personal, nu am avut probleme de percutie.
Se pare ca Styer ofera un kit care inlocuieste arcul/percutorul.
- bipodul ala e cam instabil si enervant.
- arma nu e “controlled-fed”.
- magaziile suplimentare sunt la acelasi nivel de cost cu arma.
- talpa patului e foarte dura.  Reculul se simte la greu, iar cu munitii “tari” cum e Federal HE, e de-a dreptul inconfortabil.
- tragaciul e cu doua stagii.
- accesul la culata nu e prea grozav, in cazul in care se intampla ceva nefast si trebuie sa intri cu brisca.

Dupa cum vezi, unele apar si la bune si la rele.  Adica depinde ce-ti place.

Lui Jeff Cooper insasi i s-a parut o violare a conceptului cand arma a fost oferita in 223.  Despre 7-08 si 376 nu am ce comenta, ca nu le-am folosit.  .308 este potrivit si util incat sa nu necesite ajutoare.

Primii care au replicat ideea au fost cei de la Savage cu 10FCM.  Rugerul a scos un model mai adaptat vanatorii, apoi cel de la inceputul paginii.  Acum e pe piata, dar nu ma tenteaza.  Daca ar fi sa aleg, ar fi greu….. intre Ruger si Savage.  Steyr nu as lua din pur principiu financiar, chiar daca nu as fi sarac.  Mi-ar fi placut sa dezvolte Ruger si un model pe actualul Frontier.  Aspect mai putin martial.

Ideea care m-a tentat mai mult este un M14 modificat sa fie ca un scout.  Incercarile nu au fost intampinate de succes din pricina greutatii.  Ca sa poti vana cum trebuie cu “scout-ul”, trebuie sa o tii la indemana, cu teava in jos, ori langa piept, ori pe piept.  M14-le oboseste incheietura dupa nici o jumatate de ora.  Poate oi fi eu mai slabanog, cine stie.
Daca si cureaua e lata (cordura, nu piele), nici nu simti arma pe umar, facand foarte usoara manevrarea in spatii stramte, eventul cu un caprior la sfarsitul funiei.  M14-le loveste cu autoritate orice genunchi neprevazator si nu stie sa se fereasca nici de coate.

Lee-Enfield are o varianta de Jungle Carbine.  Foarte rapida si buna.  Greu de obtinut in Romania.
O varianta ieftina si nu greu de obtinut e Mosin 44.  In timp ce nu se compara cu cvele de mai sus, le bate pe toate la pret.

Am vanat cu scout-ul mai mult decat cu alte arme.  E plictisitor de comod.  O iau mai ales cand ma astept sa merg in locuri unde e mult de umblat, sau stiu ca e cale lunga daca impusc ceva.  La panda nu mi-a placut, pentru ca e usoara si desi e precisa, nu-mi inspira incredere pentru lovituri la distante peste 150m.  Nu ca nu se poate, dar sunt alte scule mai bune pentru asta.

Autor, eltorro

În faţa birtului, câinele ciobanesc mare şi lăţos, tolănit la umbra unui corcoduş aştepta. Din când în când, cu o viteză uimitoare, prindea din zbor câte o muscă obraznică ce îi dădea târcoale. Ciripitul perechii de piţigoi care işi hrăneau puişorii, liniştea amiezii de vară timpurie, încremenirea dimprejur, dezvăluiau o tihnă şi o pace ce nu prevestea nicidecum grozăvia ce avea sa fie.
Deodată, uşa birtului se deschise cu larmă mare. Cei trei ciobani aflaţi încă de dimineaţă în birt, ieşiră împleticit, blestemând birtaşul care nu mai vroia sa le dea de băut pe datorie. Câinele cel mare, sări brusc în picioare dând din coadă şi se îndreptă spre aceştia. În ultima clipă reuşi să sară într-o parte din calea bocancului greu al stăpânului său. Acesta, dezechilibrat de lovitura dată în gol, căzu pe jos în faţa birtului cât era de lung, înjurând cumplit dintre desagii împrăştiaţi în jurul său. Ceilalţi doi, o porniră spre munte pe uliţa prăfoasă, râzând hăhăit de cel căzut, care cu greu se ridică de jos. Încet, clătinându-se, reuşi într-un târziu să-şi arunce pe umeri desagii şi plecă pe urma celor doi pe aceeaşi uliţă, rezemându-se în boată, cu câinele cel mare în urma lui.
La ieşirea din sat se împiedică de o piatra şi din nou, căzu jos. Câinele, prietenos, dând din coada încovrigată şi lăţoasă, neînţelegând ce se întâmplă, se opri în faţa lui privindu-l cu mirare. Deodată, în capul năuc de băutură şi în sufletul nemernic, încolţi o ură fără seamăn pentru dulăul lăţos. Privirea căpătă o viclenie murdara. Se ridică din nou de jos, apoi, cu o putere şi o îndemanare nebănuită, îl păli pe câine cu boata. Acesta n-avu timp să se ferească, astfel încât lovitura îl prinse pe lat. Două coaste şi piciorul drept din spate au pleznit sub greutatea ciomagului. Ciobanul, mulţumit de isprava sa, scuipă cu obidă pe câine şi plecă mai departe clătinându-se.
De pe colina din marginea satului, Ion pădurarul, cobora spre sat, ducându-şi calul de căpăstru. De acolo a vazut întreaga nedreptnicie.
Cu un icnet de durere, câinele se ridică de jos şi porni după stăpânul său, cu piciorul atârnând în piele. Când respira, clăbuci de sânge îi încleştau gura. Ajuns în spatele ciobanului, scânci subţire, ciudat pentru mărimea sa. Ticălosul se întoarse surprins, dar ochii injectaţi de băutură nu fură în stare să desluşească în privirea câinelui nici credinţa fără de sfârşit şi nici nedumerirea, aşa că îl păli din nou şi din nou, încercând să-i ia suflarea. Se opinti în boată încă o dată, dar lovitura n-a mai coborât către câine. O palmă mare cât lopata, palma lui Ion, îl trăzni năpraznic peste obraz, doborându-l în marginea drumului într-o tufă de brusturi, de unde nu mai fu în stare să se ridice.
Ion se apropie de câine, văzu un firişor de răsuflare printre bolboroacele de sânge ce se prelingeau pe limba atârnată, îl luă în braţe şi cu greutate îl aşeză pe cal, de-a curmezişul.
Un gând teribil se cuibări în sufletul câinelui: stăpânul lui a ramas acolo, singur, căzut la pământ, iar pe el străinul acesta îl ducea cine ştie unde. Încercă sa coboare, să se întoarcă la stăpân, dar era prea dureros şi leşină.

Ajuns acasă, o chemă pe Mila şi-i zise arătând către namila lăţoasă:
-Muiere, cred că până dimineaţă moare, dar dacă i-o da Dumnezeu zile, om vedea.
De-abia după mai bine de două luni de odihnă şi hrană, untură de bursuc, zeamă de cătină şi alte leacuri, cu piciorul încă prins între şipcile de gorun, a reuşit să se ridice singur din culcuşul de paie. Ion, cu o “mărăşască” în colţul gurii, îl văzu pentru întâia dată pe de-a-ntregul şi-i zise femeii:
-Uite Mila, uite a înviat Haiduc!
În toamnă a început sa umble după Ion, şi de atunci au trecut patru ani şi toată lumea din sat ştia că dacă îl vezi pe undeva pe Ion Vlaşin, musai e şi Haiduc pe acolo.

A venit întâia brumă. În gărânile din munte, taurii cei mari boncăluiau straşnic. Era destul să-i auzi, că te treceau fiori reci pe şira spinării.
Cam pe atunci, şeful de ocol a sosit cu străinul acela cu maşină de teren străină, care venise să puşte urs.
-Mă Ioane, îi zise şeful, neamţu’ ăsta îi plin de bani şi a zis că nu vrea orice urs, îl vrea numa’ pe ăl mai mare. Vezi cum faci să plece mulţumit!
Acum, cu raniţa în cârcă şi cu puşca pe umăr, urca cu pas mărunt dar aşezat poteca de munte. În urma lui, Haiduc şi la urmă de tot, neamţu’. Odata ajunşi sub stâncărăile Sturului se opri să facă planul.
Mai din vorbe (de câţi ani tot venea la vânătoare în România, neamţu’ învăţase destul de bine limba), mai din gesturi, îi zise neamţului că ştie el Ion, o râpa în care mai mereu îşi duce veacul o matahală de urs, care se simte acolo apărat. Către pârâu e prăpastie, pe partea cealaltă e perete de stâncă vertical. Între ele, un grohotiş cu copaci răsturnaţi de furtună, în care cu greu putea pătrunde orice făptură. De acolo, la doua-trei nopţi, fiara sângeroasă urca la stânele din Cuntu şi lua câte o oaie, apoi dupa ce se sătura, venea aici la locul lui, departe de ciobani cu câinii lor lătrători, departe de “tafurile” ce trăgeau buşteni din pădure, departe de orice.
Îl conduse pe neamţ în sus, câteva sute de metri, pâna la ieşirea din grohotiş. Doi corbi mari şi negri se ridicară croncănind mânioşi de pe stârv de oaie, semn că ursul nu era departe. După ce îl lăsă pe străin ascuns după bradul cel mare care străjuia strunga ieşirii, el cu Haiduc porniră în ocol larg către gura din vale a grohotişului. Ajuns acolo, îşi încărcă puşca cea veche cu două cartuşe cu bilă crestată, lăsă raniţa din cârcă şi începu urcuşul cu Haiduc printre brazii răsturnaţi. Nu trecu mult şi câinele adulmecă înspre munte miros de ligioană. Începu să dea glas, părul i se zbârli pe spinare şi o luă cu curaj înainte. Cu mâna pe puşcă, pipăind mereu piedica, Ion îşi făcea cu greu loc pe urma câinelui printre bolovani, pe lângă rădacini smulse, prin hăţiş. Ascultă cu atenţie câinele: bătea pe loc. Când ajunse mai aproape, câinele căpătă curaj şi se băgă pe urs cu încredere. Pesemne că lătratul şi mirosul de om laolaltă, făcură ursul să se mişte la deal, direct către puşca străinului. Nu trecu mult şi Ion auzi foc de carabină, apoi un răcnet îngrozitor de urs rănit, străbătu văile până departe.
Ce a urmat părea că a durat o veşnicie, deşi lucrurile s-au petrecut în câteva clipe. Grohotişul plecând la vale, larmă, răget de urs, lătrat de câine, crengi rupte, parcă întreg dealul a luat-o în jos spre Ion. Brusc, dintre copaci, la numai câţiva metri în faţă, a aparut ursul, mare şi întunecat ca un bivol. Haiduc cu colţii înfipţi în pulpa din spate. Puşca lui Ion glăsui o dată şi imediat a doua oară. Ursul primi bilele în piept, dar arsura lor îl mânie mai tare. Un nou răget se auzi, mai cumplit ca înainte şi fiara se rostogoli peste Ion, aflat chiar în drumul său. Matahala de patru sute de kile se afla deasupra lui. Mirosul de om se amesteca cu mirosul sângelui său ce gâlgâia din blana groasă. Când să apuce capul bărbatului în gura lui enormă, câinele, văzându-şi stăpânul în grozav pericol, sări în beregata ursului. Câine şi urs se rostogoliră la vale încă câţiva metri, până la un brad mare prăbuşit de-a curmezişul. Ion avu timp să-şi ia puşca şi s-o încarce din nou. Brânca uriaşă a ursului căzu cumplit de grea pe grumazul lui Haiduc. Puşca se auzi din nou şi apoi se lăsă liniştea. Ursul era de acum mort.
Ion îşi pipăi întâi braţele, apoi picioarele, şi mai apoi se uită la burtă. Chimirul lat era sfâşiat de ghearele enorme ale ursului, dar dedesupt nu era sânge.

O rază blândă de soare mângâie un bărbat şi un câine pe coasta muntelui. Omul ţine capul mare al câinelui între palmele sale enorme. Lângă ei, în picoare, vânătorul străin cu pălăria în mână, scrutează zările. Cei doi corbi brăzdează văzduhul şi croncăne urât, a moarte. Câinele mai priveşte o dată chipul luminos al stăpânului. Căldura aceea mare îl învăluie pe de-a întregul. Închide ochii liniştit.

Autor, Marius

“Un gheb intr-un covru; bolovan intru bolovanii araturii. Urechi agree nevoie mare si picioare iuti. Vesnic treaz si-ntruna panditor la cele ale jurului. Neincrezator in tot si-n toate, pana si-n propria-i umbra. Altfel, nici frica, nici urmasii sai cei multi, nici iuteala picioarelor nu l-ar putea scapa de nefiinta. Mi-e mila de el; il vreau izbavit de toate napastele. Si mi-l doresc cu patima, jinduindu-l ca toti ceilalti. Fara de el ce rost ar mai avea toamnele cele aurite si iernile omatoase ale tagmei?”

Eugen Jianu

Desi initial s-a considerat ca face parte din Ordinul Rodentia, dupa 1912, avand in vedere studiile naturalistului Gildy, iepurele de camp a fost corect incadrat in Ordinul Lagomorpha, Familia Leporidae.

Ca si raspandire geografica, iepurele de camp se regaseste in intreaga Europa, de la campie si pana catre golul alpin. Iepurele prefera totusi campiile intinse, fertile, cultivate alternative, astfel incat sa aiba la dispozitie si parcele de maracinisuri ori mici desisuri. Iepurele de camp agreeaza regiunile cu sol cald, permeabil si le evita pe cele reci, argiloase, care retin apa. Nu agreeaza zonele agricole de tip monocultura pe suprafete intinse, deoarece este lipsit de adapost. Apa nu este un factor indispensabil iepurelui de camp, acesta luandu-si apa necesara organismului din hrana verde, suculenta si din roua.

Referitor la conditiile climatice se poate spune ca temperaturile scazute sunt cele care afecteaza cel mai mult iepurele. In perioada de iarna, cand solul ingheata se poate observa ca iepurele isi cauta adapost in araturi cu brazda adanca. Totodata, cand stratul de zapada ingheata, iepurele nu mai poate ajunge la vegetatia cu care se hraneste. Daca nu exista araturi, in zone de deal iepurele prefera versantii sudici, insoriti si deci mai caldurosi. Vara, iepurele nu tolereaza temperaturile ridicate astfel ca se refugiaza in padurici sau zone mai joase si umede. Primavara iepurele este afectat de lapovitele ori zapezile tarzii care imputineaza puii din prima generatie.

Iepurele este un mamifer de talie medie, avand o greutate medie de cca 3,5-4 kg, cu trup prelungit (48-52 cm), turtit lateral, terminat cu o codita scurta, pufoasa si ridicata, capul mic, cu buze groase si foarte mobile, urechi lungi, ovale, acoperite cu par scurt, ochi mari si bulbucati, picioare anterioare scurte, iar cele posterioare mult mai lungi si acoperite cu par scurt si des. Caracteristic iepurelui de camp este faptul ca nu se poate deplasa la pas ci doar prin sarituri, tocmai datorita picioarelor posterioare mult mai lungi. Iepurele de camp prezinta dinti incisivi proeminenti, care in partea lor din spate mai au doi dinti mai mici si ascutiti.

Coloritul blanii variaza in functie de anotimp, de la galben cafeniu vara, la suriu iarna, pe abdomen fiind alb. Iepurele de camp are mustati lungi si tepoase. Varful firelor de par si varfurile urechilor sunt negre, la fel varful coditei.

Iepurele traieste cca 10-12 ani, predominante fiind exemplarele de 1-3 ani. Varsta iepurelui se poate determina in functie de proeminenta caracteristica a piciorului anterior, fragilitatea la rupere a acestora ori dupa apendicele orbitei.  Cea mai exacta metoda este insa cea a cantaririi cristalinului. Dimorfismul sexual este inexistent.

Iepurele de camp are auzul foarte bun, vazul slab – distingand bine doar obiectele in miscare -, iar mirosul acceptabil, insa doar de aproape, folosindu-l se pare doar la cautarea hranei.

Iepurele prins ori ranit scoate un vaiet asemanator plansetului de copil.

Hrana iepurelui difera in functie de sezon. Din toamna si pana primavara consuma verdeturi dezgropate de sub zapada, lujeri si coaja unor pomi fructiferi, fructe si frunze. Vara se instaleaza de preferinta in lucernisti si trifoisti, precum si in culturile de varza.

Un aspect interesant in ceea ce priveste digestia iepurelui este cecotrofia. Termenul cecotrofie înseamnă reingestia crotinelor. Crotinele reprezintă un conglomerat sferoid de fecale cunoscute în vorbirea curentă drept “căcăreze”.Cecotrofia, adică faptul de   a-și mânca căcărezele, este un act fiziologic normal, absolut necesar și deosebit de important pentru hrănirea iepurelui. La iepure microorganismele care descompun hrana se găsesc abia în partea finală a aparatului digestiv și anume în cecum. Acest organ joacă un rol foarte important în hrănirea iepurelui, deoarece hrana staționează în el circa 6 ore, timp în care microflora bacteriană o descompune în elemente nutritive foarte importante. Abia prin cecotrofie, adică mâncând căcărezele moi rezultate, iepurele beneficiază în totalitate de elemntele nutritive ale hranei ingerate inițial.

Iepurele este un animal singuratic, atasat locurilor de trai, neindepartandu-se foarte mult locului de nastere. Are activitate preponderant nocturna. Ziua se odihneste in adancituri sapate in pamant, la radacina vreunui copac ori maracine, in araturi, in locuri in general ferite de vant.

Epoca de imperechere dureaza din ianuarie-februarie, in functie de cum se imblanzeste iarna si poate sa tina pana in septembrie-octombrie. In acest interval iepuroaicele se imperecheaza si fata de cca 4-5 ori. Masculul atinge maturitatea sexuala la 7-8 luni iar femela ceva mai devreme. In cadrul imperecherii mai multi masculi alearga una sau mai multe female. Pentru a ajunge sa imperecheze femela masculii se bat intre ei cu picioare din fata. Gestatia dureaza cca 42 de zile, iepuroaica fatand in medie 3-4 pui. Pui au la nastere corpul acoperit cu par, ochii deschisi si dentitia dezvoltata. Specific iepurelui este si fenomenul de superfetatie. Aceasta inseamna ca femela se poate imperechea din nou cu 3-4 zile inainte de fatare. Avand doua utere, intr-unul se afla puii gata de fatare, iar in celalalt uter se regasesc embrionii ce se vor dezvolta in urmatoarele 5 saptamani. Femela alapteaza puii cca 2 saptamani, iar dupa inca cca 2 saptamani, cand sunt complet intarcati, ii abandoneaza. Dupa o saptamana de la fatare puii se hranesc si cu iarba, la cca 2 luni atingand deja 2 kg in greutate, iar la 9 luni ating greutatea unui adult, de cca 4 kg.

Iepurele de camp este specia de vanat cu cei mai multi dusmani, incepand cu lupul, sacalul, vulpea, pisica salbatica, dihorii, jderii, viezurele, ulii, ciorile, cotofenele si terminand cu pisicile si cainii salbaticiti, dar mai ales braconierii.

Perioada legala de vanatoare este 1 noiembrie-31 ianuarie. Sunt de preferat vanatorile la goana in camp deschis si mai putin cele in potcoava ori in cerc, cand sansele iepurelui sunt reduse drastic.

Se foloseste arma cu tevi lise si alice de 3-4 mm.

Autor, claudiu

Bibliografie

1. N. Selaru, Manual pentru examenul de vanator, Editura Cynegis, 2001
2. Bodea, Comsia, Cotta s.a.,  Vinat si vanatoare, Editura AGVPS, 1964
3. I. Pop, V. Homei, Mamifere din Romania, Editura stiintifica, 1973
4. E. Jianu, Povestiri vanatoresti, Editura Sport-Turism, 1989
5. M. Georgescu, Comportamentul iepurelui, VPR-nr. 12, Decembrie 2010

EXAMENUL S-A AMANAT PENTRU DATA DE 26.11.2011

CNCA organizeaza TAN, HZP, ECT, CACT-proba completa, Cupa St Hubertus.

Intilnirea la Cabana AJVPS Gelu, sambata 12 noiembrie 2011, ora 07.00.

Arbitri: Dr. Kelemen Attila, Ing. Emeric Bogdan, D-l Marton Sandor.

Taxa de participare 100 lei pt membri CNCA si 200 lei pt nemembri. Doritorii se pot inscrie ca si membri ai clubului si atunci taxa este de 100 lei.

Inscrieri si informatii la tel. 0745607364 – Dr. Zdrehus Claudiu

Fiecare participant trebuie sa isi asigure personal vanatul necesar pentru probele la care participa (balta-rata, urma tarata-iepure, fazan)!