Cartea poate fi comandata si trimisa prin Posta Romana sau prin curier rapid cu plata ramburs.Pentru a o comanda puteti folosi adresa de e-mail mdburcescu@hotmail.com sau trivetorex@yahoo.com , unde va puteti lasa coordonatele ( nume, adresa, telefon) unde doriti sa o primiti.

Pentru date suplimentare puteti de asemenea folosi numerele de telefon 0722257676 sau 0216423662.

Pret 60 Ron.

Rândurile ce urmează nu se doresc a fi o dezbatere exhaustivă a acestei spinoase probleme ci doar un scurt ghid, pe înţelesul a cât mai mulţi dintre vânători, în alegerea armei şi muniţiei potrivite pentru vânătoarea la căprior.

Ca întotdeauna, în tentativa de a găsi o soluţie la o problemă este bine să pornim de la premize. Care ar fi acestea?

În primul rînd ţinta aleasă. Căpriorul este o ţintă fragilă, cu piele subţire şi puţin rezistentă, cu osatură fină şi mase musculare de grosime redusă şi recunoscut ca fiind o ţintă „cu slabă rezistenţă la foc”. Pentru că trăim într-o lume din ce în ce mai mult a cifrelor, există şi cifre care susţin spusele de mai sus. Energia minimă necesară pentru a doborâ o ţintă de talia căpriorului, considerând că este atins într-un punct vital, este considerată a fi de 35 J. Aceasta energie se obţine folosind chiar şi o praştie profesionistă, nemaivorbind de arcuri sau arme cu aer comprimat. Totuşi, legislaţia germană în domeniu permite exercitarea vânătorii la căprior cu muniţii ce dezvoltă un minim de 1000 J. De ce această uriaşă discrepanţă între „minim” şi „permis”? Pentru că minimul este doar o valoare teoretică, cu puţine aplicaţii practice iar valoarea permisă este una rezultata din experienţa de zi cu zi. Totuşi, de aproape 30 de ori mai mult pare inutil.

Aşa ajungem la cea de-a doua premiză: suprafaţa de ochire cu eficienţă maximă are dimensiuni foarte reduse la caprior. Aria ideală – proiecţia inimii pe peretele lateral sau anterior al toracelui – este, cu indulgenţă, un cerc cu diametrul de 15 cm. Craniul sau gâtul oferă ţinte chiar mai mici şi mai dificil de atins. În orice altă zona din aria de peste 0,5/1 m a trunchiului ar fi atins, cel mai probabil capriorul va deceda dar nu va “cădea în foc” ci va pleca rănit şi va trebui urmărit pe o distanţă uneori mare si pe perioade de timp ce pot ajunge la câteva ore. Cum o regulă elementară de etică ne cere să nu chinuim vânatul, a fost aleasă această valoare – 1000 J – ca o limită suficientă pentru a doborâ în foc un animal de talia şi constituţia căpriorului cam în orice regiune a trunchiului ar fi lovit. În concluzie, este de preferat o lovitură “curată”, aceasta presupunând un complex trăgător-arma-muniţie capabil să trimită un proiectil într-o ţintă de dimensiunea unei coli A4 la distanţa şi în condiţiile exercitării vânătorii.

A treia premiză ar fi “Ce spune legea noastră?” Deocamdată, legea permite vânarea capriorului în Romania doar cu arme de foc, cu arme cu ţevi lise folosind obligatoriu proiectil unic sau cu arme cu ţevi ghintuite. De asemenea, în ceea ce priveşte armele cu ţevi ghintuite, sunt excluse de la vânătoare calibrele cu percuţie pe ramă ca şi cele cu percuţie centrală care au diametrul proiectilului mai mic de 5,6 mm iar lungimea tubului mai mică de 42 mm. Nu este obiectul acestui articol sa comentăm justeţea acestor prevederi dar nu mă pot opri să nu subliniez că multe calibre folosite de generaţii cu rezultate foarte bune la vânătoarea capriorului (amintesc doar 22 Hornet) ca şi altele foarte moderne (224 Winchester short magnum sau 204 Ruger) au fost excluse pe nedrept, în timp ce calibrul ţevilor lise nu este limitat, aşadar ar putea fi folosit legal un proiectil unic în calibrul .410-36 magnum, proiectil pe care nu-l foloseşte mai nimeni pe lume la vânătoarea la caprior din cauza slabelor performanţe.

De câteva zeci de ani, vînătoarea la caprior este una axata pe dobândirea unui trofeu valoros ca şi pe eliminarea din fondul de vânătoare a exemplarelor ce nu fac cinste speciei, aşa numita “selecţie”. Acest stil de vânătoare presupune posibilităţi ample de identificare şi studiere a ţintei înainte de a fi dobândită piesa. Pe lângă studiu şi executarea focului asupra piesei dorite se face, de multe ori, la distante de peste 100-150 m, rar depăşind însă 250 m. Acestea sunt distante semnificative in termeni vanatoresti si lovirea unei tinte cu dimesiuni relativ mici la acesta distanţă presupune şi suport tehnic şi antrenament.

Odată stabilite premizele voi încerca să analizez cele două categorii de arme cu care se poate exercita vânătoarea la caprior precum şi muniţiile pentru ele.

1. Arme cu ţevi lise. Sunt foarte răspândite şi nu mai au nevoie de nicio prezentare, de multe ori fiind singura arma a unui vânător. Versatilitatea, manevrabilitatea, uşurinţa achiziţiei ţintei şi a executării focului sunt de neegalat dar sunt limitate mult în privinţa distanţei eficace de tragere şi a preciziei. Calibrele posibil de folosit, cu relativ aceeaşi “performanţă” şi efect final sunt, în egală măsură, 12, 16 şi 20.

Proiectilele unice clasice – Brenneke şi Gualandi fiind cele mai întâlnite astăzi – au o distanţă eficace de aproximativ 50 m, foarte puţin peste. Forma nu foarte aerodinamica şi viteza mică de plecare le conferă o traiectorie cu tendinţă foarte accentuată la cădere peste aceasta distanţă. Ambele proiectile sunt stabilizate pe traiectorie similar săgeţii de arc, prin fixarea unei bure speciale la partea posterioara a proiectilului. Precizia lor este satisfăcătoare în limitele distanţei eficace. Având în vedere că, la 100 m, un astfel de proiectil cade cam 50 cm faţă de linia de ochire, precizia la aceste distanţe este utopică iar tirul este hazardat. Proiectilele moderne, concepute special pentru trageri la distanţe spre 100 m şi chiar 200 m încearcă să îndeplinească şi dezideratul de distanţă şi cel de precizie. De ce au fost necesare? Mai puţin pentru vânătorii pasionaţi de vânătoarea la apropiere sau dibuit care, oricum, caută tocmai fiorul trăit de apropierea la o distanţă cât mai mică de ţintă şi mai mult din cauza apariţiei unor constrângeri legislative în multe zone de pe glob, constrângeri ce vizează folosirea armelor cu ţevi ghintuite la vânătoare. Producătorii de muniţii au ieşit în întâmpinarea dorinţei utilizatorilor de a avea un cartuş capabil de performanţe crescute şi pentru ţevi lise. Dintre produsele europene se remarcă proiectilul SAUVESTRE, un proiectil în formă de rachetă, stabilizat pe traiectorie de prezenţa unor aripioare posterioare – este un proiectil cu totul nou pentru uzul vânătoresc şi se inspiră din proiectilele de artilerie. Producătorii de peste ocean au adoptat altă tactică şi au aplicat avantajele ţevilor ghintuite la cele lise rezultând astfel ţevi în calibre specifice liselor dar prevăzute cu ghinturi care să asigure o mişcare de rotaţie necesară stabilizării proiectilului. Toate aceste proiectile sunt “subcalibrate”, adică diametrul lor este mult mai mic decat al ţevii şi sunt conţinute într-un manşon de plastic numit sabot, manşon de care se separă imediat după ieşirea din ţeavă. Vitezele de plecare ale acestor proiectile sunt semnificativ mai mari decât ale proiectilelor clasice iar forma lor este mult mai aerodinamică, permiţând o conservare mai buna a vitezei şi o traiectorie mult mai plată. Cu aripioare sau rotite, toate aceste proiectile au permis extinderea distanţei eficace a armelor cu ţevi lise la limita a 100 m şi chiar peste. Fiind concepute pentru vânat de talie mult mai mare, eficienţa proiectilelor unice caracteristice ţevilor lise într-o ţintă cum e capriorul este garantată dar şi distrugerile provocate pot fi importante. Totuşi, adoptarea unui calibru mai mic – un 20 fiind perfect – poate permite lovituri eficiente, frumoase şi cu efect distructiv minim în ţintă. Tipuri de astfel de proiectile sunt din ce în ce mai multe şi cam toţi producătorii importanţi de muniţie oferă variantele proprii. Evoluţia cercetării şi a pieţei sunt pe o pantă ascendentă iar dacă în urmă cu doar 2-3 ani părea doar un slogan publicitar, astăzi se poate considera că proiectilele unice pentru armele cu ţevi lise au ajuns sa egaleze în performanţă pe cele ale armelor cu ţevi ghintuite, la distanţele de tragere indicate.

Cu toate noile invenţii în domeniu, practicarea vânătorii la caprior cu arme cu ţevi lise nu a devenit cu mult mai facilă. Aceste arme, prin construcţie, nu sunt foarte precise. Sistemele de ochire clasice, cu şină şi cătare, nu permit trageri de precizie, în special dacă armele sunt în configuraţie cu două ţevi. Indiferent de plasarea acestora în plan orizontal sau vertical, fiecare din ţevi va trimite proiectilul în altă zonă a ţintei iar diferenţele cresc mult odată cu creşterea distanţei până la ţintă. Prezenţa convergenţei constructive a ţevilor face ca traiectoriile ideale să se întâlnească la 35-40 m iar apoi diverg. Prezenta chock-urilor diferite la cele două ţevi conferă viteze şi traiectorii mult diferite proiectilelor. În consecinţă, precizia suferă mult şi, chiar cu proiectile moderne, tragerile la 100 m dintr-o “clasică” cu ţevi juxtapuse sunt mai mult noroc decât ştiinţă. S-au selectat astfel arme mai potrivite pentru acest scop, arme cu o singură ţeavă, de lungime mai mică (proiectilele unice au caracteristici balistice mai bune trase din ţevi de sub 60 cm), dotate cu sisteme de ochire deschise similare armelor cu glonţ sau chiar cu sisteme optice de ochire. Cu aceste arme, cu muniţia potrivită şi un pic de antrenament, acea coala A4 nu mai devine o ţintă imposibil de atins la 100 m iar vânătoarea la caprior se poate realiza şi “cu lisa” având o marjă de siguranţă suficientă pentru a nu transforma momente plăcute în adevărate cazne.

2. Armele cu ţevi ghintuite. Cunoscute şi sub denumirea oarecum improprie de “carabine” au devenit populare de circa 250 ani în rândul vânătorilor şi au câştigat constant în popularitate şi răspândire pe măsură ce caracteristicile acestora s-au îmbunătăţit. Dacă pentru armele cu ţevi lise nu s-au produs modificări majore (în ceea ce priveşte performanţa balistică) de când au fost folosite prima dată, armele cu ţevi ghintuite şi muniţiile pentru ele au evoluat accelerat şi astăzi sunt posibil de atins distanţe, precizii şi efecte terminale ce păreau de vis numai cu 100 ani în urmă. Totuşi, tragerile pentru vânătoare la distanţe de peste 250 m, în cea mai mare parte a situaţiilor, se consideră a fi neetice şi însoţite de o doză mare de hazard.

Dacă ne-am decis spre o astfel de armă urmează alegerea şi mai complicată a tipului armei şi a calibrului acesteia. Tehnologia producerii armelor a atins astfel de cote încât mai puţin contează astăzi tipul constructiv al armei. Fie că este o “clasică” cu ţeavă sau ţevi basculante, fie că este o arma cu repetiţie cu închizător cilindric-rotativ sau o “modernă” semi-automată, cam toate armele de astăzi oferă precizie şi constanţă suficiente pentru vânătoarea la caprior. Alegerea ţine mai mult de opţiuni personale “estetice” sau “finaciare” decât de posibilităţile armei în sine. Oricare din armele produse astăzi, în aproape orice calibru oferă suficientă precizie pentru dimensiunea ţintei ce se doreşte atinsă la distanţele de tragere precizate.

Nici calibrul nu mai este o alegere chiar atât de spinoasă. Cum istoria a demonstrat că nu există “calibrul ideal” rămâne să alegem unul cât mai apropiat de necesităţi. Câteva considerente sunt, totuşi, necesare. Având în vedere că ne propunem distanţe de tir între 150 şi 250 m, este de preferat un calibru “razant”, adică un calibru a cărui traiectorie descrie o curbă cât mai plată. În acest fel, reglarea armei la o distanţă anume nu va presupune corecţii semnificative pe înălţime în limitele acestor distanţe de tragere. Începând de la limita legală de 5,6 mm şi până la masivele 9-10 mm, există câteva calibre în orice diametru al proiectilului am alege care să satisfacă dezideratele de razanţă, precizie şi efect în ţintă necesare vânătorii la căprior. Calibrele ce folosesc proiectile de diametre la limita inferioară a gamei – aşa zisele 5,6 mm sau .22 – au avantajul ca pot fi trase din arme uşoare, au o bună precizie intrinsecă, sunt calibre de viteze mari şi cu traiectorii foarte plate dar au dezavantajul major că sunt deviate semnificativ de pe traiectorie de mici obstacole întâlnite în cale (fire de iarbă, frunze, crenguţe) şi chiar de vânt. Tot un minus ar fi şi faptul că se oferă în special dotate cu proiectile construite să se expandeze rapid la impactul cu ţinta, să penetreze mai puţin în ţintă şi să descarce imediat energia transportată. Sunt proiectile de energie mult mai mare decât cei 1000 J amintiţi, vor doborâ un caprior cu mare probabilitate dar, în acelaşi timp vor produce răni cu distrucţie mare de ţesuturi, în mult mai mare măsură decât ar fi de aşteptat de la proiectile de 4-5 grame.

Pe măsura creşterii diametrului proiectilului, creşterea masei ce însoţeşte creşterea de volum conferă proiectilului stabilitate mai mare la acţiunile perturbatoare ale vântului iar precizia focului executat este mai putin influenţată. Şi tipurile de proiectile încep să se diversifice, apărând modernele “cu expansiune controlată”, cu comportament mult mai bun in ţintă.

Pe parcursul ultimilor 100 ani, în Europa s-au dezvoltat calibre cu dedicaţie căprior, marea majoritate dintre acestea având proiectile de 5,6 mm: 5,6×52 R, 5,6×50 R magnum, 5,6×57, 5,6×61, etc. făcând parte dintr-o lungă listă de încercări dedicate găsirii calibrului ideal. Producătorii de peste ocean au şi ei lunga lor listă, din care aş aminti numai 222 şi 223 Remington, 22-250 si 220 Swift. În ambele serii este de remarcat dorinţa de a obţine viteze de plecare ale proiectilelor cât mai mari, de peste 1000 m/s şi chiar 1200 m/s. Sunt aceste viteze necesare în practică? De cele mai multe ori nu şi nu reprezintă decât unul din modurile de manifestare ale dorinţei omului de “mai mult”. Efectul lor practic nu este chiar aşa de aproape de speranţe, creşterea vitezei determinând efecte nedorite în ţintă. 5,6×50 R Magnum, un calibru dezvoltat special pentru cei foarte tradiţionalişti în practicarea “nobilei arte” şi care s-a dorit a fi un calibru care să egaleze în arme cu ţevi basculante prestaţiile mult mai modernelor calibre de carabină s-a dovedit a produce distrugeri mai mari pieselor împuşcate decăt proiectile mult mai mari în diametru. Câştigul sperat în distanţa de tragere a fost mai mic iar posibilităţile practice de a trage la distanţe de peste 250 m nu au fost atinse, limitarea fiind mai mult datorată armelor şi trăgătorilor. Astfel, experienţa practică a demonstrat că diametre mai mari ale proiectilelor şi viteze un pic mai mici fac treabă mai bună.

Apariţia lui 243 Winchester, un proiectil de 6 mm montat în tubul lui 7,62×51 NATO (308 Winchester) cu avantajul unei capacităţi mari a tubului coroborată cu dezvoltarea pulberilor moderne, progresive a determinat în scurtă vreme etichetarea lui drept “calibrul ideal pentru căprior”. Eticheta nu este departe de adevăr, acest calibru permiţând trimiterea unui proiectil modern, cu o viteză de circa 1000 m/s, pe o traiectorie foarte plată şi cu o precizie remarcabilă în ţinte situate bine peste limita celor 250 m, fără a fi totuşi, supradimesionat pentru căprior şi producând daune mai mici firavului animal. Şi, cu toate acestea, noi calibre nu au încetat să apară, nefiind decât un semn că nu s-a atins încă idealul.

Un alt aspect ce intervine în alegerea unui calibru foarte “specializat” este tocmai versatilitatea mică dată de specializarea extremă.

Adăugând la necesităţile practice diferite, resursele materiale şi barierele legislative devenim obligaţi în a aplica şi alte criterii de selecţie privind calibrul ales. Şi ajungem la ceea ce a căpătat denumirea de “calibru universal”, adică un calibru care sa fie suficient de bun pentru toate situaţiile întâlnite la vânătoare, de la cocoş de munte la urs. Multă vreme acest titlu a fost disputat de “europeanul” 7×64 Brenneke şi “americanul” 30-06. Având peste 80, respectiv 100 de ani de la apariţie au avut timp să se impună în rândul vânătorilor printr-o versatilitate deosebită şi mai puţin prin specializare extremă. Cu viteze de plecare mulţumitoare, traiectorii suficient de plate pentru a putea trage “fără corecţie” la 200 m, cu o gama de proiectile în continuă creştere, ele şi-au menţinut o răspândire mare în rândul vânătorilor din toată lumea. Pornind de la această “universalitate” producătorii au dezvoltat tipuri de proiectile specializate, apoi proiectile “universale”. Se constată, mai ales în ultimii ani, că nu mai este atât de important calibrul cât proiectilul folosit la vânătoare.

Numărul de carabine ce intră în posesia vânătorilor a crescut constant de la an la an, cu toate acestea puţini sunt cei ce-şi cumpără câte o armă dedicată fiecărui tip de vanatoare, cei mai mulţi opâand pentru arme în configuratii si calibre specifice vanătorii la goană şi vânatului de talie mult mai mare decăt capriorul. În lipsa unei arme dedicate, folosesc această singură armă şi la vânătoarea la căprior. Astfel, au apărut surprize plăcute în ceea ce priveşte rezultatele obţinute cu cartuşe considerate complet nepotrivite pentru căprior. Dacă mai sus amintitele 7×64 şi 30-06 sau chiar 8×57 îşi căpătaseră deja o aură de universalitate, calibre mai mari şi despre care se credea că vor face praf un biet căprior, cum ar fi 7 mm Remington Magnum, 300 Winchester Magnum, 8×68 S, 9,3×62 sau chiar 375 Holland & Holland Magnum s-au dovedit a fi calibre ce “funcţionează” foarte bine şi la căprior. Trecând peste considerentele de viteză iniţială mai mică, parabola mai accentuată a traiectoriei şi o precizie mai mică decât a calibrelor în 5,6 mm s-a constatat că proiectile grele, cu expansiune controlată şi limitată, fabricate special pentru vânat greu, doboară căpriorul cu precizie, cu răni minime atât la nivelul orificiului de intrare cât şi, mai ales, la nivelul celui de ieşire. Constituţia fragilă a căpriorului coroborată cu viteza de impact mai mică şi cu construcţia modernă nu sunt suficiente pentru a produce expansiunea acestor proiectile, acestea comportându-se mai mult ca unul blindat total decât ca unul expansiv dar cedând în ţintă o cantiate suficientă de energie pentru a doborâ în foc un caprior aproape indiferent de zona atinsă şi cu distrugeri limitate ale ţesuturilor. Practica “rezolvă” astfel multe din dilemele vânătorului pus în faţa unei alegeri spinoase.

Un alt considerent de luat în discuţie este disponibilitatea muniţiilor pe piaţa noastră. Limitele legislative şi de natură comercială fac să nu existe la dispoziţie în magazine multe din calibrele sau gamele de cartuşe produse în lume. Oricât ar părea de frumos pe hârtie un calibru, dacă nu gaseşti cartuşe nu poţi să vezi cât de bun este în realitate. Înainte de a decide, e bine de făcut un studiu de piaţă care să lămurească ce înseamnă “calibru exotic” pe plaiurile noastre.

Şi ca să nu las problema mai încurcată decât la început, înafară de recomandarea de a alege pentru vânătoarea căpriorului ce arma doriţi, în orice configuraţie, alura si calibru posibile încerc şi câteva sfaturi mai “ţintite”.

Daca alegerea este o armă cu ţeavă lisă, atunci ar trebui să fie una cu o singură ţeavă, dedicată trasului cu proiectile unice, dotată cu aparate de ochire performante, eventual optice, permiţând astfel lovituri sigure la distanţe considerabile. Calibrul cel mai potrivit ar fi 20 iar muniţia “dedicată” proiectilul Sauvestre de construcţie integrală din aliaj de cupru, proiectil ce are o deformare mult mai mica în ţintă faţă de cel din plumb, cu răni aproape liniare şi foarte curate. Tradiţionaliştii ce preferă armele cu două ţevi, mai ales în configuraţie cu ţevi juxtapuse ar trebui să facă şedinţe de teste în poligon pentru a verifica precizia şi convergenţa ţevilor la tragerea cu proiectil unic. Chiar cu o arma foarte reuşită din aceste puncte de vedere şi folosind proiectile moderne, tragerile la distanţe peste 50-60 m nu sunt recomandate.

Dacă alegerea este o armă cu ţevi ghintuite şi vânătoarea la căprior este una din categoriile mult practicate, atunci alegerea ar trebui să fie o “armă dedicată”, sub această denumire înscriindu-se o carabină cu închizător cilindric-rotativ construită măcar pe jumătate pentru trageri de precizie, într-un calibru din gama celor de 6-6,5 mm iar proiectilul ales să fie unul modern, cu precizie deosebită şi comportament foarte controlat în ţintă.

Dacă se caută o armă universală, mai versatilă decât o semi-automată într-un calibru cu raspandire mare (7×64, 8×57 sau 30-06, 7 mm Remington magnum, 300 WM), nu există. Cu gama largă de cartuşe la dispoziţie este imposibil să nu găseşti un proiectil “perfect pentru caprior”.

Autor, violiv

Viitorul vânătorii va fi determinat de trei aspecte:

I.   Va mai exista vânat?

II.  Care vor fi condiţiile şi reglementările legale ale vânătorii?

III. Caracteristicile vânătorilor.

Azi în Europa, din punct de vedere legal, oricine poate fi vânător. Acest fapt pe de o parte este o mare reuşită, dar totodată reprezintă şi o mare ameninţare. Practic poate fi vânător oricine poate suporta cheltuielile acestei activităţi. Nu există niciun fel de limitare legată de însuşirile celor care devin vânatori. Azi succesul este cel mai important, iar acesta înseamnă în primul rând cantitate.

Cultura are trei componente majore:

calitatea intelectuală a oamenilor, obiceiurile, ceremoniile, credinţa religioasă, ceea ce-l distinge pe  om de animale;

pregătirea profesională, experienţa;

diversitatea infinită a instrumentelor folosite de om în cadrul vânătorii.

Arta se regăseşte în istoria omenirii, prima dată în picturile şi desenele din peşteri. Aceste opere de artă, reprezentând fără excepţie scene de vânătoare şi animale pe care le vânau strămoşii noştri,  aveau scopuri didactice şi spirituale.

Cultura nu este altceva decât modul în care ne comportăm.

Cultura se dezvoltă mereu iar fiecare generaţie are reponsabilitatea ei în această dezvoltare.

Morala este modul în care gândim. Morala şi etica înseamnă acelaşi lucru. Morala este un sistem de cerinţe creat şi verificat de membrii unei comunităţi. Verificarea respectării regulilor stabilite se desfăşoară prin observaţie, bârfire – defăimare, şi prin excluderea din comunitate. Esenţa este că individul este obligat să aleagă între bine şi rău. Acest sistem are trei nivele: general, local sau naţional, şi profesional. Sistemul de cerinţe amintit se poate manifesta numai prin fapte. Nu există cazuri când un om se caracterizeză prin morală dar aceasta nu se manifestă în fapte.

Morala se regăseşte şi în lumea animalelor. Este un bun exemplu scroafa care acceptă purceii rămaşi orfani. Toate faptele care presupun sacrificiu de sine reprezintă germeni ai moralei.

Platon afirma că bazele moralei sunt: înţelepciunea, curajul şi cunoaşterea măsurii. În timpul cavalerilor morala se baza pe fidelitate, curaj şi onoare. Conform valorilor burgheze morala era reprezentată de libertate, fraternitate şi egalitate. Morala socialistă se baza pe subordonarea intereselor individuale faţă de interesele comunităţii. Fiecare dintre noi are propria ordine de valori în funcţie de cultura indusă acasă şi învăţată în sistemul şcolar, dar modul nostru de gândire rareori mai are ceva în comun cu cel al oamenilor vremurilor trecute.

Nu se poate vorbi despre morală sau etică de vânătoare.

Morala europeană indiferent de crez şi de confesiune se bazează pe cele zece porunci.

Morala este un sistem de relaţii, şi importanţa ei creşte în cazul apariţiei inegalităţii raportului între părţi. Un exemplu este raportul inegal dintre medic şi pacient. Raportul dintre vânător şi vânat este de asemenea inegal.

Asocierile ocazionale nu sunt comunităţi, nu au rol de educare sau tragere la răspundere. Fără comunitate nu există morală. Comunitatea are putere de coeziune. Vecinii dintr-o colonie, partidele politice nu constituie comunităţi. Nu există tragere la răspundere, nu există morală. Nici noi vânătorii nu constituim o comunitate solidă, categoria noastră se caracterizează prin asocieri ocazionale de interes. Interesul nostru al tuturor este legat de activitatea de vânătoare, şi ne asociem numai cu ocazia acţiunilor de vânătoare. La o goană de mistreţ, dacă se cunoaşte din timp locaţia cârdului, prezenţa membrilor vânători este în majoritatea cazurilor mai mare decât la o şedinţă a grupului, excepţii fiind numai la împărţirea cotelor.

La baza eticii de vânătoare stă relaţia dintre vânător şi colegii lui de vânătoare, precum şi relaţia dintre vânător şi vânat.

Pilonii de bază ai eticii de vânătoare :

1.       Nu ucide viitorul (animalul mamă).

2.       Foloseşte toate părţile rezultate din exemplarul recoltat.

3.       Împuşcă numai atât cât să-ţi satisfacă nevoile (aş putea face dar nu fac = nu sunt obligat dar fac = testul moralei)

4.       Stima necondiţionată şi mistică faţă de vânat.

Vânătorul adevărat este cuprins de senzaţii duble, contradictorii după recoltarea unui exemplar de vânat mare. Prima senzaţie este bucuria succesului, cealaltă este regretul sau vinovăţia simţită pentru momentul mistic al încetării vieţii. Aici este relevantă amintirea tabloului de vânătoare. După cum ştim tabloul are şi funcţii practice pentru inventarierea rezultatului zilei de vânătoare dar totodată, în special la vânatul mare, tabloul este catafalcul vânatului. Este de dorit ca nici în lumea modernă a zilelor noastre să nu fie sat unde să nu bată clopotele, şi să nu fie vânat mare recoltat care să nu primească onoruri funerare.

Legea este şi ea un sistem de cerinţe care se transmite în formă scrisă, şi este aprobată de guvern. Se caracterizează prin desele şi numeroasele modificări şi prin faptul că organele abilitate ale statului încearcă să le aplice. Legea încearcă înlocuirea moralei. Morala şi legea sunt parţial suprapuse, însă domeniul de aplicare al moralei este mai larg. De exemplu, când urcăm într-un mijloc de transport în comun, este legiferată obligativitatea achiziţionării biletului de transport, dar nu scrie nicăieri să eliberăm şi să predăm locul bătrânilor sau femeilor gravide. Dacă după ce cumpărăm bilet, ocupăm un loc, dar nu cedăm în autobuzul plin locul nostru unei femei vizibil gravide, comportamentul nostru este perfect legal, dar din punct de vedere moral este îndoielnic. Un alt exemplu ar fi când am autorizaţie individuală de vânătoare de mistreţ, scopul vânătorii este evitarea pagubelor produse pe terenurile agricole şi o scroafă cu 5, 6 purcei face mereu ravagii pe o parcelă. Am de ales între a împuşca scroafa şi împuşcarea unui purcel. Oricum aş proceda, în posesia autorizaţiei, fapta ar fi legală. Din punct de vedere moral, şi totodată profesional însă aş putea comite o mare greşeală  împuşcând scroafa. Astfel putem spune că legea este minimul moralei. Dreptul şi justiţia ne ameninţă de dinafară, morala ne conduce pe dinăuntru.

Bazele eticii de vânătoare

1.       Responsabilitatea simţită faţă de natură

Chestiunea centrală nu este vânătorea şi vânatul deoarece fără natură nu există nici vânat nici vânătoare. Nu poate fi considerat vânător adevărat din punct de vedere moral cel care nu iubeşte natura.

2.       Principiul profesionalismului şi priceperii

Nu acel exemplar se poate recolta care se vede în luneta armei, şi în cazul selecţiei nu acela este exemplarul de extras cu care ne întâlnim mai devreme. Cinegeticianul este grădinarul populaţiilor de vânat. Vânătoare se poate face numai selecţionând. Vânatul trebuie recoltat numai după ce a ajuns la maturitatea de eliminare. Acesta diferă în funcţie de habitat, structura populaţiilor pe vârste şi sexe, caracteristicile individuale ale exemplarului, etc. Se poate trage trăgaciul armei numai atunci când aceasta se poate face în mod corect din punct de vedere profesional. Astfel de cunoştinţe nu se pot cere vânătorului sportiv, obligaţia lui fiind numai solicitarea însoţitorului care să fie pe cât posibil paznicul de vânătoare. Vânătorul sportiv nu trebuie să fie neapărat calificat la nivelul la care să poată aprecia fără greşeală dacă un exemplar a ajuns deja la maturitatea de extragere. Poate însă să nu tragă, aşteptând cu răbdare o nouă şi clară posibilitate.

3.       Principiul demnităţii animalelor

Utilitatea socială a vânătorii nu poate fi pusă la îndoială, însă corectitudinea ei poate fi. Oricât ne-am grăbi trebuie să căutăm vânatul recoltat şi să ne uităm la el, eventual putem să-l şi eviscerăm  personal. Trofeul nu se lasă la organizator, ci trebuie luat. Trofeul este un semn al victoriei. Trofeul de vânătoare este o parte a animalului din speciile de interes cinegetic stabilită de comun acord de membrii unei comunităţi, obţinut în condiţii etice şi legale, cu metode şi instrumente legal admise. Trofeul de vânătoare se poate separa de ilegalitate. Vânatul în viaţă, exemplarul braconat sau cel recoltat care ridică semne de întrebare din punct de vedere moral, toate au blană, craniu, coarne, etc. dar acestea nu sunt numite trofee. Tot astfel, de exemplu, nici craniul de cerb, având pe el coarnele, găsit mort pe teren din alte cauze decât vânătoarea legală, nu se consideră a fi trofeu. Trofeul de vânătoare însă nu se poate separa de persoana vânătorului. Trofeul păstrează amintirea vânătorii şi a animalului, caracteristicile genetice ale animalului precum şi aspecte despre bonitatea fondului de vânătoare.

4.       Principiul acordării de şansă

Vânătorul adevărat renunţă de bunăvoie şi fără a fi obligat de nimeni la unele aptitudini, echipamente tehnice şi posibilităţi. Este imorală folosirea instrumentelor şi armelor militare.

5.       Principiul colaborării

Ceea ce pentru noi vânătorii este fond de vânătoare, reprezintă pentru agricultor teren de cultură, pentru silvicultor pădure, pentru turist un frumos peisaj natural autohton, pentru pescar pârâu sau baltă cu peşti şi pentru autoritatea sau activistul pentru protecţia naturii, arie naturală de protejat. În viitorul apropiat nu vom mai avea vânat, şi nu vom mai putea vâna dacă nu ne vom putea înţelege cu proprietarii terenurilor. Consensul dintre societatea vânătoare şi cea care nu vânează trebuie realizat. Trebuie să colaborăm cu majoritatea. Realitatea este că vânătoarea este o activitate secundară suprapusă peste alte domenii de activitate de bază şi din punct de vedere numeric vânătorii sunt în minoritate faţă de ceilalţi care trăiesc din folosinţa terenurilor.

6.       Principiul cunoaşterii măsurii

Trebuie să găsim cantitatea care este mai acceptabilă, şi să nu depăşim limita. De exemplu, ursul este o specie din care un vânător adevărat împuşcă cel mult un exemplar în toată viaţa, şi aceasta în funcţie de posibilităţile financiare. Nu se poate vâna fără măsură şi gratuit. Să fie vânător numai cine este conştient că aceasta necesită efort financiar şi este dispus să şi plătească.

7.       Principiul securităţii

Nu poate exista niciun vânat atât de ispititor pentru obţinerea căruia putem pune în pericol bunurile sau viaţa cuiva. Iubirea, jocurile de noroc şi vânătoarea sunt domenii unde se poate cunoaşte adevărata faţă a fiecăruia dintre noi. Aproape orice este permis în limitele legii, moralei şi securităţii.

8.       Principiul păstrării tradiţiilor

Fiecare activitate legată de vânătoare trebuie să fie însoţită de manifestări exterioare. Acestea sunt uniforma, ceremoniile, riturile, botezul vânătorului, respectarea vânatului, executarea tabloului de vânătoare, cultul trofeului, etc. Tradiţiile vânătoreşti sunt foarte bogate, şi merită să fie păstrate deoarece acestea intensifică caracterul de sărbătoare al vânătorii.

10.02.2010

Ing. Farkas Attila

Preluare din Revista de vânătoare Hubertus