… Ploua de câteva ceasuri. Ploaie rara si rece. Se opri spre seara, iar batrânul înalt si aplecat de spate se ridica de pe butucul cioplit din tinda pe care îi placea sa steie mai ales când afara era vreme rea, si se îndrepta spre fundul ograzii sa se uite daca sta bura pe Culmile Tâclului. Se opri si se sprijini de vrajnita. Nu i paru ca ar mai fi de ploaie. De fapt se gândea ca îsi c-am gatase el muncile, numa îi era de câteva straite de prune bistirite pe care le avea in Clejia Tiploi si era graba de cules si de pus la uscat în cuptor caci de nu, le-o mânca gliganii si de vreo doi porsori de otava pe care sa-i duca dupa prima ninsoare la tartaurile de capre si ciute din Costile Ciorancii facute din timp de el, în cele câteva zile de sarbatoare  de asta vara, care cei drept nu erau trecute în carindar, da’ tot neamu lui le tinuse. Tot judecând de unul singur, îsi pironi privirea pe teiul din ograda nanei Ileana. Tresari. Frunza de tei îsi întorsese fata. “Deci e trecut de Schimbarea la Fata. Da pe toamna”. A câta oara i se întâmpla sa nu bage de seama trecerea vremii?. Poate lor, celor legati cu suflet de ursita salbaticiunilor le-o trece timpul în alt fel.
Se scurse si arsita verii, precum se pierde apa din Ogasul Simnionii, încetul cu încetul intrând în pamânt ca apoi sa iasa cu suvui sub Fata cea Mica. Chibzui câteva clipe. Nu-i parea rau deloc ca se gatase si cu vara. Reusise sa-l pacaleasca pe acea “aratare” de tap dupa care umblase pana i se tocisera pingelele. De-acum stateau mândre coarnele groase si înmargelate prinse într-o roata din lemn de visin pe grinda casei lui. Puscase si furiosul viezure ce îi tot ducea malaiul de lapte aproape în fiecare seara, iar pielea sa vargata se hodinea pe lavita din tinda. Trecuse si vremea secerisului când pe brazdele de paie se pun hulubii cei salbatici, dar mai cu seama diminetile cu roua multa când îsi luase portia de pitpalaci dolofani de atâta bogatie de seminte, iar acasa, nana, i-a pus în cuptor în oala de lut dimpreuna cu uleiul de nuci si foile de maces.

Poate ca a lasat Dumnezeu pe fata pamântului ca omul sa se poata bucura de fiecare zi, dar cu neîndoiala în orice vreme din an, vânatorul îsi mângâie inima cu ceva aparte. Ce poate fi mai mândru, mai frumos si mai înaltator în adâncul padurii decât ragetul taurului de cerb? Negresit, el, omul  va fi acolo. Va sui pe Drumu Popii pâna în poienile de sub Vârfu Dosului. Iar în acel loc va sta undeva ghemuit sub crengi de paltin privind si înfiorându-se la fiecare muget prelung iesit din pieptul acela barbatesc. Si poate norocul ori soarta il va scoate în cale pe acel taur cu grumazul cât o loitra de car si cu coarnele cât o tufa de ienupar despuiata de ace. Va cobori apoi ceva mai jos prin Chicera Buglii prin minunatia de culori, altele rosii aprinse ca jarul din varfurile de mesteceni si ciresi, pâna la galbenul de ceara al  jugastrilor si ulmilor  sau prin verdele tare al pinilor. Se va opri la marginea vreunui luminis îsi va mestegi fluiericea din os de iepure si va astepta venirea grabnica a vreunui focos si prins pe bataie, cocosel de ierunca. Va merge apoi sa-l ajute pe baciul Flore la culesul strugurilor, unde linistea se va asterne dupa câteva focuri trase la sturzii care praduiesc boabele marunte si dese pline de must dulceag, si pâna seara tîrziu vor sta la povesti lânga un pahar de palinca zdravana de pere padurete. Ar c-am fi sorocul sa curete de crengi si spini toate cararile din Hârtoape spre frunzarele din salcie si gorun, sa poata mai usor trece cele doua capre cu iezi gemeni pe care le vazuse asta vara. Pâna la Sâmedru vor fi gata si sarariile pe care le cioplea cu titeul în buturile de fag din Coasta Jocarului. Si cu infrigurare o sa astepte, ca de altfel de câtiva ani coborârea oilor de pe Culmea Zgleaman si staulirea din Câmpul Fericii, pentru brânza cea grasa facuta din ultimele mulsuri, cât mai ales pânda de noapte, caci de multi ani ducea dijma din rândul bietelor oi, sângerosul lup. Si de multa vreme jinduia la blana cea sura pe care s-o poata arunca pe umeri, iarna când s-o duce cu fân la bietele salbaticiuni.

Ramase clipe nemiscat, cu privirea atintita la falnicul tei. Într-un timp încerca sa-si mai aduca aminte de câte o mai avea de înfaptuit, dar nu reusea nici cum. Or mai fi si altele, la timpul lor. Timp e destul. Doar e toamna….

Autor, tristan

Nu s-a risipit, parcă bine mirosul florilor de soc si nici nu s-a stins încă mireasma frăgutelor pe firava tulpină, când într-o dimineată privind roua de pe frunzele de trifoi sălbatic, el, omul cu puscă simti că o căldură ciudată îi cuprinse partea de deasupra cosului pieptului. Apoi o stare de slăbie coborî până la fluierele picioarelor. Se rezemă de un păr bătrân, pe care tot asa îl stia de copil. ” Ce am oare?”. Îi trecură multe prin minte. ”Oi fi beteag?”. Nu simtise vreodată vre-un semn de boală. Era încă în putere. Toată primăvara asta muncise fără să simtă osteneală. De multe ori nici duminica n-avea astâmpăr, după amiază îsi luase pusca si plecase de acasă. Se îndreptă către casă si fără să aibe în gând se duse tintă la cărindar.

”Sânzâienile. Doamne, asta-i. Îi vară.” Asa-i, nici nu simtise cum trecuse primăvara. Se spunea că în această zi si Soarele la răsărit se spală pe ochi pentru că se simte obosit si roua din ziua de Sânzâiene este apa care se prelinge de pe fruntea lui,iar la amiază pe cer stă clipe multe să-si astâmpere oboseala. ”Da, e capul verii”. Asta era semnul omului si ceea ce-l facuse pe el sa se simta asa, precum pe Soare. Cum, oare nu presimtise până acum, el, că e vară, doar de mult îi spusese vecina de peste drum, că ”anu ista n-o veni uliu la pui, vecine, că am pus sub closcă o pietricică să fie puii tare ca piatra”. Apoi vazuse holda de secară înspicată si plină de maci rosii. Si fusese si dupa crengi de tei în jinătoarea de Rusalii.

Se sili să uite toate astea si încercă să se bucure de ceea ce va veni. Uitase si de incrâncenarea cu care se suise să vadă nunta gotcanilor, de noaptea acea grozavă în care se culcase fără foc că-si înmuiase iasca în zăpadă si auzise urlând lupii pe Chicera Tocii de i se asprise părul pe cap si de cele trei pielicele de sângeap care îi înfrumusetase lavita din tindă.

Nici de ar fi stat la focul de camenită nu i-ar fi fost mai luminat chipul. ”Tapul”. Aceea vietuitoare gingasă pentru care avea o slăbiciune aparte. Respira greu de nerăbdare. Veni si timpul sa se ducă la întâlnirea cu vedenia rosie a poienilor. Păsea încet prin iarba înaltă cu spic ca de trestie. Se mai oprea si asculta. Stia acest tap de câtiva ani si amu venise timpul sa-i puna capul într-un musuroi de furnici ca apoi să-l poată agăta mândru de grinda de goron de la târnatul casei. Ajunse aproape de o mejdie largă din bolovani adunati unul peste altul. I se părea atâta de cunoscut locul. În vreme ce se chinuia să afle de ce ii asa de aproape locul, păsind înainte privirea îi căzu pe o ridicătură ce semăna cu un mormânt. Privi mai încolo si văzu crucea din lemn de prun înegrită de vreme.

”Unchiul Găvrilă”. Primul lui învătător într-ale pustii. Se întristă în timp ce îsi pleca smerit capul. Brusc îsi aminti de cum îl scăpase bătrânul vânător din mâinile nanei Fira când îl prinsese fugind după un ied de căprioară prin ghijdeiul babei pe când era copilandru. ”Apoi nană Firă lasă pruncu în pace”. Nu vrusese si îl tinea trăgându-l de părul de după ureche. ”E rău.Mi-a încâlcit iarba” zisese bătrâna. ”Apoi unde ai văzut dumetale, nană Firă prunc bun si babă frumoasă?” Făcuse baba o mutră acră si îi dădu drumul din strânsoare. Apoi îi povesti bătrânul multe. ”Iedul e ca tine copile. Vai de pruncii orfani. Când îi fi mare poate îi reusi să vă măsurati pe puteri”. Îsi mai plecă odată capul în amintirea mosului.

Săltă pusca pe spate si se îndepărtă.Se aseză jos în iarbă. Nu se mai ridică, stătea întins pe spate si privea seninul cerului. Multă vreme. Era atâta liniste că îi era frică să n-o tulbure ridicându-se. Soarele se ducea spre asfintit si îsi aminti că era acolo spre a săvârsi o jertfă în fata căreia se va închina pios. Nu apucă să se întoarcă că se si opri ca o stană de piatră. Tapul era la capătul dumbrăvii cu capul ridicat. Îl simtise. Sări ca fulgerul prin niste pâlcuri de ferigi si apoi se pierdu prin puietul de fagi si paltini. Omul îsi puse mâna după ceafă. Nu era supărat. Parcă se bucura că va mai trebui să vină. ”Altădată ”.

Încet se coborî pe Doalma cea Mare. În jur pădurea verde. Îsi luă în mână câteva cirese sălbatice, si plecă mai departe. Se vedea jos pe Rostelec câmpul pistritat de bucate. Va merge acolo la pitpalaci cu ortacul Codru după el, în linistea diminetilor de Gustar. Apoi va fi vremea popestilor dibaci în a se feri de pocnetul pustii. La adăpostul tufelor de lemn câinesc de sub Dealu Deacului o să astepte întoarcerea porombilor de pe miristi, acolo unde se lasă umbrele cu mult înainte de asfintitul, iar apa de la izvorul Recii astâmpară setea. Se va abate pe la duiumul de viziuni din Ponor ca să mai rărească din neamul rău al vulpilor având încet si cu grijă să nu fie trădat de curioasele zăici. Nu va uita nici de făcutul frunzarelor din salcie căprească din Tăietura lui Toader. Si cum nu se va veseli sufletul omului de tot ce-i în jurul lui, când se va întinde pe covorul de muschi din bătrâna pădure a Curăturii si va urmări cum îsi învată puii să zboare perechea de corbi care de ani buni s-au aciuat pe Stânca Fuiului, sau va sta să se uite la lupta inegală a grangurului galben cu uliul nepăsător de un asa dusman. Ajunse aproape de casă si încercă sa-si mute gândurile în altă parte. Vor mai fi ele multe dar nu se poate gândi la toate odată. ”Este vreme”. Doar e vară….

Autor, tristan