Vanatoare in Romania » Specii de vanat

CERBI (CERVUS ELAPHUS)

Claudiu — Fri, 23 Sep 2011 09:25:05 +0000

http://www.youtube.com/watch?v=UQmkbkfqIyg

STURZUL DE VÂSC (Turdus viscivorus)

Claudiu — Fri, 07 Jan 2011 07:44:33 +0000

“Inter aves turdus, si quis me judice certet

Inter quadrupedes, mattea prima lepus”

( Martial)

… Preferintele. Romanii cu ale lor, noi urmasii, cu ale noastre. Ramâne fiecare sa decida. Cert este, însa ca sturzii sunt un vânat apreciat de foarte putini dintre vânatorii români, si sigur, pe nedrept.

Sturzul de vâsc (Turdus viscivorus) face parte din ordinul Passeriformes, familia Turdidae, genul Turdus. Popular se mai numeste sturz mare, brebene sau brebeneac.

Este cel mai mare dintre toate speciile reprezentate la noi în tara. Partea superioara a corpului gri-masliniu deschis, partea de dedesubt este alba, iar pe piept si pe grumaz este puternic pigmentat cu pete de culoare brun-negricioase triunghiulare pe un fond gri deschis spre galben. Partea inferioara a aripii este alba iar penele rectrice externe au marginile albicioase.

Specie sedentar-eratica. Iarna se aduna în stoluri, de dimensiuni mai mici decât fratele sau cocosarul, fiind si mult mai prevazator.Prefera pentru clocit padurile de foioase din zonele subcarpatice si din zona de câmpie, dar cloceste frecvent si în zonele montane unde preferinta se pare a fi, padurile de molid. La constructia cuibului are predilectie pentru copacii mai batrâni din padurile rare sau situati la margini de poieni si padure, pentru a avea teren deschis la procurarea hranei, sau pur si simplu prin parcuri si gradini mari. Cuibul este construit din ramurele, radacini, paie uscate, toate întarite cu lut, iar interiorul captusit cu ierburi fine. Depune 4-5 oua verzui-albastre pistricate cu pete brune. Incubatia dureaza 13-14 zile. Depune doua ponte pe an, prima prin luna aprilie si a doua în iunie. Puii, nidicoli, parasesc cuibul dupa doua saptamâni, stând în preajma acestuia înca 5-6 zile, dupa care devin independenti cautându-si singuri hrana.

Hrana consta în insecte, melci, larve exclusiv pe perioada cât acestea se gasesc, dupa care consuma apoi fructe si bobite de maces, porumbar, iedera, preferând însa cele de vâsc.

Glasul sau este asemanator cu al mierlei, dar mai putin melodios, în fraze mai scurte si mai tânguitor. Strigatul caracteristic, este sonor , si se poate reda în silabele:”trrre” sau un fel de cârâit “crrr-crrr-crrr”.

Cel mai dezvoltat simt este cel al vazului.

Sperios, el devine totusi agresiv în preajma rapitoarelor.

Metodele de vânatoare sunt cele la picior în lungul tufarisurilor si spinaraiurilor cu bobite, cu chematoarea sau la pânda în locurile de pasaj. Fiind o pasare destul de precauta, vânarea sa nu este o treba usoara, preferându-se adapostirea în locuri bine camuflate, dar bineînteles ca mai spectaculoasa este metoda la picior, aici punând la încercare si rapiditatea tragatorului.

Perioada de vânatoare este 1 septembrie-28 februarie.

Munitia folosita este cea de 1,7-2 mm, cu o încarcatura între 28-32g.

Cei care îndragesc acest tip de vânat, au o alternativa viabila de vânatoare, mai ales spre sfârsitul sezonului când la multe alte specii deja s-a facut închiderea, cele patru tipuri de sturzi fiind într-o îmbucuratoare expansiune teritoriala si crestere numerica, iar expeditiile la sturzi nu se lasa cu nimic mai prejos decât cele la porumbei, de exemplu.

Autor, tristan

POTARNICHEA (Perdix perdix)

Claudiu — Mon, 13 Dec 2010 10:31:51 +0000

“Zeita cea mare si buna, atunci când si-a împartit darurile, i-a harazit sfiosenia si statornicia dragostelor perechilor, menindu-i sa poarte potcoava norocului pe pieptu-i în care bate o inima calda. I s-a împutinat neamul si e gata sa ajunga o amintire a câmpurilor. Poate acea zeita mare si buna o va ajuta sa scape cu bine de multimea vrajmasilor ei, care îi jinduiesc dulceata carnii, si de omaturile si vifornitele iernilor grele, care înfometeaza pâna la pieire cârdurile. Ca în primavara, perechile sa poata scoate la lumina si în caldura soarelui auriul ghemuletelor pufoase, mici, harnice si neastâmparate, pentru bucuria holdelor”. (E. Jianu)

Potârnichea cenusie (Perdix perdix) face parte din ordinul Galliformes,familia Phasianidae. Denumita simplu potârniche. Ca si regionalisme i se mai spune paturnica, irbita, chirhica, tarhita sau în unele zone din Ardeal fugau sau fugle. Oare cât se cunoaste despre viata acestei pasari? La originile sale,potârnichea era o pasare de stepa obisnuita cu o vegetatie deasa si ierboasa si cu tufarisuri marunte,adaptata fiind apoi câmpurilor si dealurilor cultivate presarate cu huceaguri, tufe ,haturi ierboase si chiar subarborete scunde, devenit între timp biotopul preferat. Presiunea antropica a fost aceea care a împins populatiile de potârnichi în zone mai putin prielnice. Se semnaleaza prezenta sa mai rara pâna la marginea golului alpin.Nu patrund în paduri decât în cazuri izolate.Foarte numeroasa în trecut a avut o perioada de scadere masiva a efectivelor, astazi fiind într-o vizibila si îmbucuratoare ameliorare.Dar ce a dus oare la aceasta regretabila cauza a împutinarii atât de drastice a numarului de potârnichi? O serie de cauze si factori,anume abuzul vânarii sale, braconajul, înmultirea rapitoarelor ,folosirea intensiva a îngrasamintelor chimice în agricultura, desfiintarea adaposturilor naturale cât mai ales faptul ca perioada depunerii pontelor si a clocitului coincide cu lucrarile de recoltare a fânetelor cu utilaje mecanizate, în acest fel multe ponte fiind distruse, si repetate anual, toate coraborate cu capriciile vremii,primaveri ploioase care ucid puii abia iesiti din gaoace si ierni aspre cu zapada multa au dus la scaderea alarmanta a efectivelor de potârnichi.
Este considerata o pasare relativ mica, greutatea medie fiind de 350g la gainusa si de 400 g la cocosel.Greutatea maxima o atinge spre sfârsitul toamnei, începand apoi sa scada în functie de asprimea iernii.Culoarea generala a penajului este cenusie,dar în ansamblu penajul sau este o extraordinara de fina încondeiere de puncte si dungulite,astfel încat pare o minutioasa lucratura cu mâna.Capul si gusa sunt roscate,ciocul si picioarele cenusii ,iar in jurul ochilor prezinta un cerculet de culoare rosie.La exemplarele tinere de pâna la un an picioarele sunt de culoare galbena.
Dimorfismul sexual este slab evidentiat.O forma de deosebire între femela si mascul este “potcoava” de culoare bruna existenta pe piept, la cocosel fiind destul de pronuntata,însa se întalnesc si gainuse mai batrâne care prezinta aceasta forma,este adevarat mult mai slab conturata.De fapt este singura forma de deosebire în zbor,”potcoava” putând fi sesizata în acest sens.Cea mai sigura metoda de identificare,dar care din pacate se poate observa numai dupa împuscarea pasarii,este cea a examinarii penelor scapulare,care la gainusa sunt striate pe longitudinal dar si pe lateral cu o culoare mai deschisa,in timp ce la cocosel sunt striate doar pe lungime. Cocoselul nu prezinta pintenul suplimentar , întâlnit la pasarile din ordinul sau.
Vârsta maxima a potârnichii a fost apreciata la 3-4 ani.
Simturile cele mai dezvoltate sunt vazul si auzul.
Glasul pare un fel de ciripit :rip-rip,…..,rip-rip atunci cand cârdul este dispersat si se cheama adunarea sau la ridicarea în zbor si mai ales se aude glasul masculilor în perioada de împerechere o forma de :ghirrr-ghirak la care femelele raspund cu o tonalitate mai “îndulcita”.La pui glasul este un ciripit slab.
Toamna si iarna potârnichile se grupeaza în stoluri,acestea mentinându-se pâna prin lunile februarie-martie,când are loc ruperea în perechi.Daca frigul revine dupa aceasta data stolurile se formeaza din nou.
Este o pasare monogama perechile mentinându-se pe tot parcursul vietii pâna la disparitia unuia dintre parteneri.În cazul acestei specii gainusa este aceea care îsi alege partenerul întotdeauna din alt stol evitând astfel încrucisarile între apropiati.
Potârnichea ajunge la maturitate sexuala la vârsta de 10 luni.Cuibul si-l face pe pamânt într-o mica adâncitura pe care o captuseste cu fire de iarba uscata rupându-le cu ciocul ,cu frunze uscate si fulgi.Nu s-a constatat o preferinta anume pentru asezarea cuibului.În iarba mare, în cultura de trifoi, maracini sau alt loc unde se crede ca ar fi în siguranta, gainusa de potârniche depune de la 10 pâna la 20 de oua în forma de para, intervalul de depunere fiind de la 24 ore pâna la 52 de ore,pe care le cloceste singura timp de 24-25 de zile,cocoselul stând prin preajma asigurând rolul de straja a cuibului. Ca si o curiozitate , au fost gasite cuiburi în care au depus ponta, doua gainuse.În caz de pericol gainusa nu va parasi sub nici o forma cuibul în zbor pentru a nu trada locatia acestuia. Totusi se pare, ca prefera asezarea cuibului în apropierea unor manunchiuri mai mari de vegetatie, pentru a putea fi mai bine camuflat.O caracteristica interesanta este aceea ca pe perioada clocitului gainusa nu degaja miros în acest fel fiind mai protejata de eventualii dusmani,iar la parasirea cuibului pentru a se hrani are obiceiul de a-l masca cu iarba uscata.Daca din anumita cauza s-a distrus prima ponta are loc o a doua depunere într-un alt loc decât cel initial,dar cu un numar mai redus de oua.Ouale au culorea uniforma ,galben-verzui sau brun-maslinii.Ouatul are loc în luna mai ,puii la ecloziune fiind nidifugi, cântarind între 7-9 grame. urmându-si imediat mama,dupa doua saptamâni fiind capabili sa zboare iar la trei luni sunt complet dezvoltati.
Hrana potârnichilor este în mare parte vegetala, formata din boabe de cereale, seminte de buruieni, verdeturi tinere,fructe dar si de origine animala ca si insectele ,râmele, ouale de furnici.În primele saptamâni de viata hrana puilor este exclusiv de origine animala.
De la rapitoarele cu pene ca si ulii, ciorile, cotofenele ,la cele cu par ca si vulpea ,jderii, nevastuica pana la câinii si pisicile vagaboande,toate îi dijmuiesc efectivele si îi reduc considerabil numarul.
Sa vedem si câteva caracteristici si obiceiuri ale potârnichilor.
Este o pasare credincioasa locului de trai,fiecare pereche ocupând un anumit teritoriu,pe care cocoselul cu firea sa bataioasa îl apara cu stasnicie de eventualul rival.
Zborul se caracterizeaza prin batai dese din aripi, însotit de zgomotul specific,dupa care planeaza prin aer pâna la aterizare.Nu zboara mai mult de 200-300 de metri.De obicei prefera mersul pe jos,ridicându-se în zbor doar în cazul când sunt amenintate.
Tot pe sol si înopteaza. Iarna, în noptile geroase dorm asezate în cercuri concentrice foarte strânse,iar la un anumit interval de timp cele aflate la margine se muta în centru, în acest fel conservându-si temperatura corpului.Se mai întampla ca în cazul iernilor cu neaua multa sa sape tuneluri prin zapada ,mai mult pe versantii sudici ,pentru înoptare sau cautare de hrana,scormonind cu picioarele pâna ajung la stratul de verdeata,în marea majoritate a cazurilor, cultura de grau.
Una dintre pasiunile sale pare sa fie scaldatul în praf.Necesarul de apa este asigurat de hrana suculenta si de roua de pe frunze,foarte rar fiind observate a bea apa din balti sau parâiase mici.La amiaza se odihnesc la adapostul mohorului înalt,însa au o preferinta la odihna pentru frunzele de bostan.
Pe buna dreptate din spusele multor specialisti care s-au ocupat de studiul sau ,se considera a fi o pasare isteata. In cazul în care perechea cu puii se simt amenintati de vreun pericol ,parintii topaie si lasa aripile jos în fata dusmanului, imitând o pasare ranita pâna când puii se pun la adapost apoi îsi i-au zborul.
Perioada de vânatoare a potârnichii este 15 septembrie -31 decembrie.
Munitia recomandata este cea de 2,5 mm.
Metodele de vanatoare sunt:la picior cu câine sau fara si la goana.
Bineinteles ca cea mai spectaculoasa metoda este cea la sarite cu câinele pontator,în care câinii isi pot etala toate simturile olfactive si toata capacitatea de cautare si efort.
Aici la aceasta metoda de vânatoare trebuie tinute seama de unele sfaturi :
-este bine sa se înainteze cu vântul în fata
-se trage individual de regula la pasarile din capul stolului
-dupa executarea focului se urmareste din priviri cârdul pentru descoperirea unor eventuale piese ranite care din cauza unor hemoragii mai usoare sunt capabile sa mai faca câtiva zeci de metri în zbor
-nu este bine sa se traga de la distante mari,probabilitatea de a rani multe pasari si a nu fi recuperate fiind destul de pronuntata dar si din cauza ca în multe cazuri ramân exemplare izolate care v-or sari de mult mai aproape de vânator.
Un vânator raspunzator nu va urmari stolul mai mult de doua ridicari,deoarece se cunoaste faptul ca dupa mai multe ridicari pasarile obosesc si se lasa blocate.În acest mod un vânator iresponsabil ar decima un întreg stol.
Având în vedere aspectul ca numarul de cocosei este mai mare decât cel al gainuselor si cei ramasi fara pereche stânjenesc closca pe cuibar,în unele tari occidentale se practica o metoda de vânatoare specifica cu câinele dupa desfacerea în perechi.Se înainteaza cu câinele iar la ridicarea pasarilor,perechea zboara întotdeauna în aceeasi directie,iar cocosul stingher în alta ,acesta din urma fiind extras de catre vânator. Tot în tari unde cultura cinegetica a ajuns la rang de patrimoniu, se folosesc metodele Easton si colivia engleza, primul constând în recoltarea oualor de pe cuiburile periclitate de anumiti factori si introducerea în incubatoare, iar în locul lor se pun oua artificiale, pâna aproape de ecloziune când se revine cu ouale naturale în cuiburile, marcate dinainte, iar cea de-a doua este crestera pasarilor în sistem semisalbatic ce imita biotopul potârnichilor, în tarcuri acoperite situate pe câteva hectare de teren.
Pentru identificarea potârnichilor mai ales iarna se poate stabili teritoriul unui anumit cârd dupa gramezile de gainat lasate din timpul noptii, sau dupa urmele pârtie care la stolul de potârnichi merg în paralel,fiind de fapt si ceva mai mici urmele, decât la fazan.
Reactioneaza destul de bine la hrana complementara.Cea mai indicata hrana este “uiumul” ,adica resturile ce ramân la mori în urma procesului de triere a cerealelor.Sa punem pasiunea si dragostea fata de vânat, în sprijinirea acestei pasari cu statura semeata si îndârjire mândra în încercarea de a mentine vecinic, neamul sau.

Autor, tristan

COCOS DE MUNTE

Atreides — Sat, 24 Apr 2010 19:42:45 +0000

http://www.youtube.com/watch?v=Q3xRKT6koZU

SITARUL (Scolopax rusticola)

Atreides — Mon, 22 Mar 2010 17:58:32 +0000

“Pasarea tainelor si a luceferilor; împlinire a primaverilor si a toamnelor.
Nimeni- desi multi au privegheat- nu se poate lauda ca i-a vazut ori ca i-a auzit venirea sau plecarea. Putini-desi multi îl jinduiesc- se pot lauda ca îi cunosc întru totul traiul cel de toate zilele.
Doi ochi mari, negrait de negri si de adânci, scaldând în ei crepusculul zorilor si al amurgului. Aripi care îl poarta maestru în zbor prelins peste crestetele tufanilor sau crengisul copacilor, ferindu-l astfel de pleasna pustii.
O chemare si un îndemn de dragoste –quorr-puisc– în popasul de primavara; mutenie si un fluturat de ramas bun în popasul de toamna.
Trofeul, purtat cu îndreptatita mândrie de catre cei alesi printre ahotnici, al celor cunoscatori si pretuitori între maiestrii: pensulele….” - Eugen Jianu

Putine specii de vânat au facut obiectul atâtor studii si cercetari,si cu atât mai mult cam tot atâtea legende o înfasoara înca într-o aura de mister. Acest fapt îl certifica cu siguranta unicitatea fiecarei vânatori, pasiunea sitararilor si nu în ultimul rând o seama de aprecieri si denumiri pe care le-a primit de-a lungul timpului,precum frumoasa aurie sau regina padurilor.

Sitarul de padure sau becata pe denumirea stiintifica Scolopax rusticola face parte din ordinul Limicolae, din care face parte o mare varietate de pasari, cu care sitarul de padure se înrudeste anatomic,dar în acelasi timp se deosebeste fundamental ca si obiceiuri si locuri de trai, alcatuind singur genul Scolopax. Alte denumiri populare: sîtar, ciocanea.
Este o pasare migratoare, în tara noastra fiind în trecere, putine exemplare ramânând sa cuibareasca la noi. Ornitologii si biologii au identificat de-a lungul timpurilor zonele de migratie ale sitarilor,însa din ultimele estimari ale cercetatorilor se pare ca au loc schimbari ale culoarelor de migratie, odata cu modificarea semnificativa a climei. Un sitar poate zbura într-o noapte pâna la 500 de km.

Ca aspect fizic este inconfundabila în comparatie cu alte pasari, cu ochi mari parca adaptati traiului de noapte , care îi asigura o vedere radiala de aproape 360 de grade, dar cu care vede excelent si ziua, dovada fiind zborul sau de aparare în fata omului sau câinelui, cu urechile asezate sub ochi, si ciocul lung specific, sur-negricios cu care scotoceste pamântul reavan în cautare de larve si râme ,hrana sa de baza. Penajul de culoare ruginie patat cu diferite nuante, pe spate brun-ruginiu înorat iar în partea ventrala alb-brunatic.roscat, este în simbioza cu mediul în care traieste, asigurându-i o camuflare perfecta în fata dusmanului. Fruntea este cenusie-galbuie, având pe mijlocul crestetului o banda longitudinala neagra. Coada este neagra, cu pete laterale ruginii, dedesubt fiind alburie. Picioarele suriu-roze.

Cele mai dezvoltate simturi sunt vazul si auzul. Sitarul nu are nici-o preferinta fata de o anumita specie de arbori putând fi gasit de la padurile de molid, la cele de salcâmi sau mesteacan si arini. Prefera padurile care au în componenta subarboret bogat ramificat in vecinatate cu fânate sau pasuni. Interesant este simtul nemaipomenit dupa care se lasa fara greseala, în zone umede si în preajma izvoarelor si pâraielor.

Se stie faptul ca se întovaraseste în migratie cu sprintenele codobaturi,apoi la munte se spune ca au sosit atunci când se aude glasul mierloiului seara si la campie când încep sa cânte ciocârliile. Nu sunt de ignorat nici indiciile din observarea florei spontane, adica în momentul cand erumpe floarea galbena de corn sau atunci când incepe aparitia pufului pe mâtisorii de salcie. Apar mai de timpuriu în sud si întârziind destul de mult în zonele muntoase, perioada de trecere fiind în intervalul 10 martie – 15 aprilie. Daca dupa un timp friguros urmeaza vreme calda, pasajul va fi mai scurt si mult mai abundent, ca si numar de pasari, iar daca vremea va fi mai calda atunci pasajul va fi mai de lunga durata si cu un numar mai mic de sitari.

Cuibul este depus pe pamânt într-o adâncitura captusita cu vegetatie din jur. Depune o ponta,întotdeauna de 4 oua, rar când depune a doua si cu un numar mai mic de oua,de obicei, trei, doar atunci când o pierde pe prima în totalitate. Ouale sunt depuse la interval de 2-3 zile între ele. Femela cloceste singura timp de 21-23 de zile. Dupa eclozare puii parasesc imediat cuibul stând tupilati prin împrejurimi si hraniti de adulti timp de 10 zile, dupa care puii sunt capabili sa faca salturi în zbor. Devin independenti la vârsta de sase saptamâni. O particularitate este ca odata parasit cuibul nu mai revine la el. În caz de amenintare îsi acopera puii cu frunze sau îi ia în zbor tinându-i strâns între picioare(sau semnalat cazuri când a transportat doi deodata!). Dupa cuib se ridica fluturând din aripi aproape pe verticala si tipând asemeni glasului de gaita. Sitarul este sanitarul sau propriu. Au fost împuscate exemplare care aveau pe picior un bulgare de pamânt strâns cu fire de iarba,sub acesta descoperindu-se o rana sau chiar fractura, deci rolul bulgarelui fiind de bandaj.

Hrana de baza sunt râmele dar si larve, insecte, melci. Obisnuieste sa-si caute hrana pe sub stratul de frunze în putrezire, în pamânt sau scormonind prin lasaturile de vite de pe pasuni. Digestia sa este foarte rapida, având nevoie de o cantitate destul de mare de hrana.

Nu cu mult timp în urma s-a stabilit interzicerea vânarii sitarului primavara, dar cred ca merita totusi precizate câteva aspecte legate mai ales de ritualul de împerechere.
Distingem doua tipuri de zbor si glas în pasajul de primavara. Glasul de cautare a semenilor numit si « corait » unde zborul este destul de lin si se aude de la circa 100-120 m distanta si apoi glasul numit « piscuit »,si care se aude în timpul zborului de parada sau nuptial, distingându-se de la circa 300-500 de m distanta, viteza de zbor fiind mare si prezentând tot felul de caderi si volte. Dimineata jocul de împerechere dureaza aproximativ 15 minute.
Daca mai nou s-a renuntat frumusetea pândei de seara, primavara, singura metoda de vânatoare este cea la picior cu ajutorul câinelui pontator, toamna la trecerea sitarilor spre locurile de iernat. Este o vânatoare spectaculoasa prin prisma duelului dintre cei doi combatanti, sitarul fiind cunoscuta ca o pasare ce rezista mult aretului, de multe ori în fata câinelui mergând pe jos saltând din când în când în zbor câtiva pasi pentru a se pierde urma ( s-au observat cazuri când sitarii au fost vazuti înotând prin apa pentru a scapa de urmarire). Toamna, zborul sitarilor este direct, iute si fara schimbari bruste.

Referitor la munitia cu care se trage este de la 2 mm la 3 mm .Se gasesc mai multe informatii referitoare la tipurile de cartuse. Cele mai recomandate ar fi cele dispersante : cartus fara pahar sau cartuse cu alice discoidala si cubica, ARX sau în cruce.

Perioada legala de vânatoare este 1 septembrie – 28 februarie.

Trofeul neconventional îl constituie penita pictorului.

Autor, tristan